Publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență culturală în care în literatura română iau naștere două curente de principii antitetice: modernismul și tradiționalismul, romanul interbelic, subiectiv, de analiză psihologică „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu dezvoltă tema intelectualului lucid, care trăiește două stări fundamentale: iubirea și războiul, prin care reușește să conștientizeze atât prioritatea vieții în detrimentul fidelității conjugale, cât și infinita superioritate a dramei colective în comparație cu cea individuală, cauzată din iubire. Respectând principalele teorii lovinesciene (teoria sincronismului, a adaptabilității, a imitației) și având drept sursă de inspirație filosofia lui Husserl, dar și creațiile lui Marcel Proust (împrumutând tehnici narative precum: memoria involuntară, fluxul memoriei, retrospectiva, introspecția, timpul psihologic și cel cronologic etc.), Albert Camus și Stendhal, Camil Petrescu înfățișează în romanul sus-numit experiența de viață a unui sublocotent căsătorit de doi ani și jumătate cu o studentă de la Universitate, despre care bănuia că îl înșală. Iubirea și războiul sunt conturate precum două experiențe cognitive absolute ale trecutului, determinând ca fiecare aspect al relatării să se transforme într-o amplă analiză și interpretare din partea personajului-narator, universul prezentat devenind astfel o înfățișare a conștiinței lui Ștefan Gheorghidiu. Perspectiva narativă este unidirecțională, personajele fiind astfel caracterizate prin prisma reacțiilor protagonistului, un singuratic care trăiește într-o lume proprie, iluzorie, la evenimente, comportamente, caractere și chiar gesturi, trecând prin filtrul lucidității sale extreme.

Întreaga ideologie a lui Ștefan Gheorghidiu se învârte în jurul Elei, o tânără studentă a Facultății de Litere, reprezentând personajul feminin al romanului, fiind deopotrivă sursă de voluptate pentru protagonist și cauză a conflictului lăuntric al acestuia. Ela își însușește statutul de soție a personajului-narator prin decizia lui de a-și etala masculinitatea și a-și hrăni orgoliul. Astfel, Ștefan devine un curtezan al celei mai frumoase fete de la Universitate, izbutind în scurtă vreme a-și face cunoscută imaginea în rândul celorlalți studenți, care îi aruncau priviri invidioase când îl zăreau trecând, fie singur, fie alături de fată. Caracterizarea Elei se suprapune în incipit cu imaginea femeii ideale conturate de narator, având o personalitate puternică și fiind capabilă de a-și însuși calități precum: bunătatea, devotamentul, înțelegerea și îngăduința. Atributele studentei se devalorizează treptat, unicitatea și perfecțiunea reliefate în privința ei devenind mediocritatea și banalitatea femeilor care puteau întoarce mințile bărbaților făcându-se remarcate din trăsuri. Această ființă oscilatoare între două atitudini: „mereu copilăroasă, ca o cadână” și „ceva uscat, fără viață” pare a contura imaginea unei Otilii camilpetresciene, o tânără enigmatică mai matură, privind vârsta acesteia, dintr-un timp întârziat în care mondenul este subminat de debutul Primului Război Mondial. În pofida celor 7 ani diferență între cronotopurile stând la baza celor două creații literare, între domnișoara Mărculescu ce locuiește pe Strada Antim și studenta însetată de modernitate se cunosc numeroase similitudini, mai ales în ceea ce privește patima acestora pentru lux.

Înainte de a potrivi piesele unui alt puzzle în tabloul romanului interbelic, este necesar să observăm diferențele între atitudinile celor două personaje, pentru a explicita conturul în interiorul căruia cele două tinere se potrivesc simultan. Modul copilăros de a-și trăi viața ar părea la început una dintre asemănări, dar dacă privim atent la felul în care se manifestă această trăsătura a fetelor putem distinge cea dintâi neconcludență între personajele feminine. În ciuda comportamentului derutant, Ela și Otilia prezintă atitudini diferite, cea dintâi rămânând în sfera aceleiași modalități de manifestare a năravurilor, pe când cea de a doua depășește granițele purtărilor infantile (împrăștiată și visătoare) reușind să uimească pe cei din jur prin gândirea ei, paradoxal, matură, lucidă și plină de tact. În acest mod, Otilia pare să fie purtătoarea unei înțelepciuni aparte care lipsește desăvârșit din viața studentei, aceasta din urmă tratând situațiile într-o manieră indiferentă, uneori lipsită de-a dreptul de interes (bineînțeles, nu cel pentru propria-i bunăstare). Într-o altă ordine de idei, asumarea responsabilității este și aceasta un factor care permite concretizarea barierei între cele două personaje. Chiar dacă în ambele cazuri își găsește manifestare într-un mod nu tocmai profund, este clar vizibilă o discrepanță între cele două. Chiar dacă Otilia este avidă de lumea mondenă și luxul pe care i-l poate oferi Pascalopol, se însărcinează asupra grijii de care, spre exemplu, Moș Costache are nevoie, mai ales atunci când acesta cade la pat, în timp ce, în celălalt plan, Ela pare să dea semne de o falsă responsabilitate căutând să îmbunătățească imaginea soțului, dar tot pentru reputația și satisfacția acesteia, în rest, marea majoritate a îndatoririlor fiind tratate de personajul-narator, sau de-a dreptul neglijate. Pentru ambele tinere iubitoare de o situație materială bine fondată există însă o altă persoană care să se ocupe de cele trebuincioase unei gospodării. Până și afectivitatea constituie o diferență între Ela și Otilia. Fiica adoptivă a lui Moș Costache dă dovadă de o sensibilitate candidă, de altfel cu trăiri mai puțin zburdalnice, dar întotdeauna controlate și cumpătate, spre deosebire de soția sublocotenentului care prezintă o emotivitate cumplită, prioritizându-și bunăstarea, arătându-se dornică de experiențe de o intensitate sentimentală ridicată. Mai mult decât atât, Otilia cântărește cu prudență afectivitatea emanată în fața bărbaților care o curtează, dorindu-și să-și păstreze, cel puțin pentru un timp, independența și libertatea. Pentru Ela însă, a fi cauză de voluptate pentru alți tineri amorezați nu pare un lucru care să-i creeze neplăceri, cu toate că face promisiuni privind fidelitatea acesteia.

În ceea ce privește similitudinea dintre cele două personaje, există numeroase aspecte care atestă acest lucru, unul dintre ele, dar și cel mai vizibil, fiind patima pentru avere. Atât Ela cât și Otilia se bucură de o situație financiară mai mult decât solidă, fiind astfel adepte ale lumii mondene și luxului absolut. Principala sursă a averii este în ambele situații un bărbat. În cazul Otiliei este Leonida Pascalopol, un moșier pentru care căsnicia a fost un eșec și care acum se bucură de veniturile în plină ascensiune datorită dezvoltărilor economice de la începutul secolului XX, care își permite să întrețină pe domnișoara Mărculescu și pe care a obișnuit-o încă din copilărie cu un mediu somptuos. Ela dobândește un statut social trainic după moarte lui Tache Gheorghidiu, care lasă prin testament o mare avere nepotului său, soția având astfel posibilitatea de a intra în rândul celor moderni și să aspire la mijloacele culturale ale acestora. Spre deosebire de cea dintâi, Ela nu se arată recunoscătoare pentru bunurile pe care le-a căpătat, ci protestează de-a dreptul când Ștefan nu-i oferă bani, sub pretextul sorții ei nesigure cât timp el se află pe front. Este important să precizăm că niciuna dintre cele două nu poate fi identificată prin tipul curtezanelor care sărăcesc pe cel înstărit, precum este înfățișat în primul roman românesc: „Ciocoii vechi și noi” de Nicolae Filimon. Cele două personaje feminine sunt de asemenea adepte ale escapadelor, bineînțeles diferite în funcție de dorințele acestora. În ceea ce o privește pe Ela, aceasta profită de domnul G. pentru a-și satisface nevoile și voințele erotice, atât în prezența soțului, cât și fără știința acestuia, mai ales atunci când este absent din viața ei pentru o lungă perioadă de timp din pricina războiului. Otilia, în schimb, se bucură de familiaritatea reciprocă a lui Pascalopol și de ceea ce este dispus să-i ofere, fugind cu acesta în diverse locuri pentru a le vizita sau a petrece timp acolo, spre satisfacția moșierului. Nu în cele din urmă, frumusețea celor două se remarcă drept o trăsătură comună, subliniată atent în ambele opere literare pentru a evidenția tipologia personajului feminin pe care îl reprezintă. Este drept să spunem că atât pentru Otilia, cat și pentru Ela fizionomia lor încântătoare constituie un mijloc prin care reușesc să-i zăpăcească pe amorezați și prin care se bucură de o deosebită atenție din partea multor bărbați, însă aici este necesar să amintim modalitatea în care cele două valorifică bunăvoința și politețea curtezanilor, pe care am menționat-o mai sus.

În încheiere, putem însuma cele menționate anterior pentru a face următoarea afirmație: Otilia reprezintă o reinterpretare a viziunii camilpetresciene asupra personajului feminin Ela din romanul interbelic, căpătând modificări specifice mediului în care se derulează întâmplările, simbolizând tipologia femeii dornice de înavuțire și avidă de mondenitate, de viață, de noapte și de escapade. Cele două sfidează imaginea femeii ideale care le-a fost atribuită de către protagoniști, reliefând forța cu care banul poate transforma în mod radical și ireversibil personalitatea unei individ.