Literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se remarcă prin promovarea unei literaturi autentice care să înlocuiască „formele fără fond”, context în care se remarcă scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, I. L. Caragiale. Cel din urmă, dramaturg și prozator excepțional, este considerat cel mai de seamă reprezentant al dramaturgiei noastre, fiind numit „un Molière al românilor”. Opera sa se conturează în două universuri artistice distincte, unul comic și satiric, în manieră realistă, identificat în schițe și cele patru comedii: „O noapte furtunoasă”, „D-ale carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea” și „O scrisoare pierdută”, dar și unul grav, cu accente tragice, reliefat în nuvele și în drama „Năpasta”.

I. L. Caragiale se remarcă în literatura autohtonă drept un spirit critic față de societatea vremurilor, Pompiliu Constantinescu observând în scrierile sale „cea mai lucidă inteligență satirică românească”. Opera „O scrisoare pierdută” a fost reprezentată pe scenă în anul 1884 și este o comedie, specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu final fericit. Criticul literar Edgar Papu afirmă că „O scrisoare pierdută” este o comedie ce „atinge amploarea unei opere eroi-comice”.

Un fidel client al barurilor bucureștene și un observator lucid al burgheziei capitalei, Caragiale manifestă interes pentru imoralitatea societății îmbogățite subit, care reușește prin detașarea de valorile umane să se înalțe pe treapta socială. Lumea lui Caragiale devine în acest chip una închisă, în care nu pot pătrunde decât personaje imorale asemenea locuitorilor capitalei județului de munte, autorul afirmând despre proprii-i eroi: „Îi urăsc, mă!”, conform spuselor lui G. Ibrăileanu. Tot acesta demonstrează, în mai multe pagini, „răutatea” literară și chiar sufletească a dramaturgului: „Muza sa este răutatea, vulgaritatea și prostia contimporanilor săi. Și nu că vede lucrurile mai rele decât sunt, dar el nu vede decât răul”. Fiind apropiat de acesta, Eminescu l-a poreclit „cinicul”, având și motivele sale personale, temeinice, iar Titu Maiorescu a vorbit de mai multe ori despre „caracterul său urât”. Din astfel de considerente, lumea lui Caragiale a fost interpretată, exagerat, ca una imorală, decăzută și mediocră. Au existat fel de fel de formule de sancționare a umanității operei lui Caragiale. Personajele lui sunt împinse în cele mai defavorabile zone ale socialului, moralului ori politicului. Ele sunt: moftangiul, mitocanul, mahalagiul, „lume de mâna a treia”, prostul și prostia, care dau „aripi tipurilor lui Caragiale” (G. Ibrăileanu), tembelul, „moralist fără iluzii față de natura umană” (P. Constantinescu), „omul kitsch” (St. Cazimir) etc. „Lumea lui Caragiale este a hatârului, a conviețuirii cu minciuna, a fondului luat nu prea în serios, a compromisurilor, a îngăduirilor: care mai mult decât să iște repulsia, poate ar trebui să constituie confirmarea îndrăzneței zicale populare: decât o judecată dreaptă, mai bine o împăcare strâmbă”, scria N. Steinhardt.

Printre tipologiile umane satirizate în creația lui Caragiale se numără și cocheta adulterină, întruchipată de Zoe Trahanache. Soția lui Zaharia Trahanache și amanta lui Ștefan Tipătescu, este singurul personaj feminin al lui Caragiale care reprezintă doamna distinsă din societatea burgheză, nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor. Zoe aduce în prim plan o tare morală a lumii lui Caragiale, și anume adulterul, evidențiind prin intermediul acesteia opoziția dintre esență și aparență. Vrea să pară o doamnă distinsă, o soție devotată și o familistă autentică, dar esența caracterului acesteia este minciuna, infidelitatea și perfidia. Atunci când pierde scrisoarea de amor, este disperată din cauza pericolului de prăbușire a întregii scene de moralitate pe care și-o construise cu atâta abilitate.

Zoe Trahanache este un personaj complex, cu o personalitate puternică, aflat mereu în centrul conflictului. Lista cu „persoanele” de la începutul piesei face trimitere la statutul social al personajului, fiind numită „soția celui de sus”. Plasarea numelui la sfârșitul listei nu sugerează lipsa ei de putere într-o lume a bărbaților, ci capacitatea de a-i manipula, așa cum un păpușar își dirijează marionetele. Pe parcursul întregii piese își dovedește dorința de a domina pe plan social și se manifestă cu agitație. Scrisoarea de amor rătăcită devine o armă de șantaj politic pentru Nae Cațavencu, adversarul politic al soțului și al amantului ei. Candidatul independent amenință cu publicarea scrisorii în ziarul coordonat de acesta: „Răcnetul Carpaților”, dacă nu capătă în schimb funcția de deputat. Ca urmare, Zoe se dovedește o luptătoare hotărâtă și folosește tot arsenalul de arme feminine ca să-și salveze onoarea. Pentru a-l convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Cațavencu, ea recurge la rugăminți și lamentații: „Fănică, dacă mă iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar un moment în viața ta, scapă-mă, scapă-mă de rușine”, după care trece la amenințarea cu sinuciderea: „Trebuie să-mi cedezi, ori nu și atuncea mor și dacă mă lași să mor, după ce-oi muri poate să se întâmple orice”. Cu o energie impresionantă la o femeie ce părea sensibilă și neajutorată, ea se dovedește a fi o combatantă aprigă și amenință: „Am să lupt cu tine, om ingrat și fără inimă”.

Cu toate că în acele timpuri femeile nu aveau drept de vot, ea își impune candidatul, pe Nae Cațavencu, în numele unui interes strict personal, acela de a căpăta scrisoarea de amor, altfel și-ar fi distrus prestigiul și poziția socială, viața tihnită și lipsită de griji de care beneficia din plin: „Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Cațavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Cațavencu. În sfârșit, cine luptă cu Cațavencu luptă cu mine...”. Oscilând între rolurile de soție și amantă cu inteligență și abilitate, conduce din umbră manevrele politice, toți fiind conștienți de puterea și influența ei: „Al dumneavoastră, coane Fănică, și al coanei Joițichii” (Pristanda). Are asupra bărbaților o seducție aparte, care o face înțelegătoare, generoasă, săvârșind cu delicatețe gestul de iertare a lui Cațavencu atunci când își recapătă „scrisoarica”, asigurându-se cu abilitate de devotamentul acestuia pentru a conduce festivitatea alegerilor, consolându-l că aceasta „nu-i cea din urmă Cameră”. Cetățeanul turmentat închină și el: „În cinstea coanei Joițichii că e damă bună!”.

Mijloacele și procedeele de caracterizare folosite în construcția personajului sunt specifice textului dramatic. Zoe este caracterizată în mod direct în cadrul dialogului, prin replicile celorlalte personaje: „Zoe! Ești nebună” (Tipătescu), „Cum e o simțitoare” (Trahanache), „Un înger” (Cațavencu). Prin autocaracterizare, Zoe își dezvăluie spaima dezonoarei („sunt nenorocită”), dar și toleranța („eu sunt o femeie bună”). Indicațiile scenice, singurele intervenții directe ale autorului în operă, conturează comportamentul, gesturile și intențiile personajelor: „(agitată)”, „(dezolată)”, „(zdrobită)”, „(cu toată energia)”. Un mijloc important de caracterizare în textul dramatic îl constituie numele personajelor, care evidențiază indirect caracterul acestora. Criticul G. Ibrăileanu consideră că diminutivul prenumelui: „Joițica”, trădează contrastul comic între pretențiile de onorabilitate și comportamentul ei imoral. Sub aspectul limbajului, Zoe se diferențiază de celelalte personaje ale piesei, fiind considerată împreună cu Tipătescu, „un personaj serios”, important în județ, a cărui vorbire nu-i trădează incultura. Replicile ei pun în lumină puterea de convingere și capacitatea de a influența deciziile bărbaților care conduc județul.

În relația cu celelalte personaje, Zoe Trahanache se dovedește interesată să-și apere onoarea și își impune dorința de a domina pe plan social, motiv pentru care refuză și propunerea lui Tipătescu de a fugi împreună: „Ești nebun, Fănică!”. În acest cuplu, Zoe domină și deține controlul asupra relației, întrucât izbucnirea unui scandal o îngrozește mai mult decât pierderea bărbatului iubit: „Ce vuiet! Ce scandal!”. În confruntarea dintre cei doi în privința susținerii lui Cațavencu, prefectul este cel care cedează de dragul lui Zoe: „În sfârșit, dacă vrei tu, fie”.

Zoe Trahanache este un personaj care a intrat în atenția criticii literare, fiind considerată „o femeie bărbat” de către Șerban Cioculescu, datorită personalității ei puternice și a dorinței ei de a domina. Garabet Ibrăileanu o consideră „o damă mare în politica de provincie”, capabilă să conducă din umbră județul. În comediile sale, Caragiale rămâne fidel propriei concepții, conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se pot demasca prostia, incultura, demagogia și fățărnicia: „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaș mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă și credincioasă, nimic nu arde pe ticăloși mai mult ca râsul”.