Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” scris de Camil Petrescu și publicat în 1930 este unul subiectiv, realist, de analiză psihologică, considerat a fi primul roman modern subiectiv din literatura română.

Romanul „Maitreyi” de Mircea Eliade, publicat în 1933 este, de asemenea, o operă scrisă dintr-o perspectivă subiectivă, aparținând curentului realist, dar și celui modern.

Ștefan Gheorghidiu, respectiv Allan sunt protagoniștii celor două opere interbelice, fiind caracterizați de luciditatea lor și firea analitică pe care o prezintă de-a lungul romanelor respective.

Un factor care a determinat modul de gândire analitic al acestor personaje este maniera subiectivă a romanelor din care fac parte. Astfel, cei doi naratori nu știu ce gândesc persoanele din jurul lor și apelează la analiza si interpretarea gesturilor pentru a descifra caracterul celor care îi înconjoară. În ambele romane, protagoniștii trăiesc o poveste de dragoste cu o femeie misterioasă si evazivă, iar comportamentul ei îi face să se îndoiască de relația lor și să o pună sub semnul întrebării.

În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Gheorghidiu crede că nevasta lui îl înșală și se întreabă dacă a existat vreodată un moment de dragoste adevarată între el și Ela. Astfel, prin folosirea celor două planuri narative, cel cronologic și cel psihologic și a fluxului memoriei declanșat de memoria involuntară, Gheorghidiu analizează comportamenul Elei din trecut, retrăind toate evenimentele și trecându-le prin prisma rațiunii.

În romanul „Maitreyi”, Allan este îndrăgostit de Maitreyi și este convins că aceasta îl iubește înapoi, interpretându-i gesturile ca fiind unele făcute dintr-o dorință amoroasă. Luciditatea protagonistului este evidențiată și în pasajele scrise în jurnalul său, în care o analizează pe Maitreyi, apoi revine asupra acelor gânduri și face o completare sau le corectează, în urma experiențelor trăite alături de ea. „Maitreyi îmi insinuează o idilă cu un tânăr superb, un bengalez la studii în Anglia. Așadar, urmează itinerariul tuturor mediocrităților sentimentale… (N.A: Ea voia numai să-mi mărturisească hotărârea de a renunța la tot ceea ce se întâmplase înainte de mine)”.

Astfel, se poate evidenția aspectul modern al celor două opere interbelice. Tehnicile narative precum povestirea și relatarea sunt înlocuite în prozele menționate cu analiza și interpretarea. La nivelul conținutului, se pot identifica și tehnici ale analizei psihologice, cum ar fi introspecția și monologul interior. Astfel, Ștefan interpretează cu luciditate evenimente ale trecutului, alternând planul interior al memoriei și al reflecției cu cel exterior al faptelor, evenimentelor și relației cu celelalte personaje. În cazul lui Allan, monologul interior este folosit intens de-a lungul romanului, tânărul încercând să descifreze misteriosul caracter al fiicei inginerului Sen. Intervențiile asupra gândurilor și ideilor notate sunt făcute de Allan din viitor, care, folosindu-se de jurnal și de propriile amintiri, interpretează altfel gesturile fetei.

Intelectuali lucizi, firi analitice, eroii romanelor cărora le aparțin, trăiesc drame ale iubirii foarte asemănătoare, care le provoacă incertitudine. Datorită circumstanțelor în care se află și al aspectului subiectiv și modern prezentat de cele două romane, aceste personaje rămân în memoria noastră, a cititorilor amatori ca exponenți ai iubirii absolute, autorul folosindu-se de numeroase tehnici ale analizei psihologice pentru a interpreta acțiunile desfășurate în trecut.