Primele valuri ale feminismului românesc au apărut cu puțin timp înainte de perioada interbelică, această mișcare socială fiind datorată femeilor cu un înalt nivel de educație și cu acces la cultura vestică. În perioada interbelică s-au extins și diversificat vechile asociații, care vor apăra drepturile și libertățile cetățenești, în fața ascensiunii amenințătoare a ideologiei fascismului în lume. Una dintre aceste organizații a fost Societatea Scriitoarelor Române, fapt care arată dezvoltarea semnificativă a curentului feminist în lumea literară românească.

În perioada interbelică, modelul de feminitate este impus de Paris, prin cultura sa vibrantă și avangardistă, precum și prin tendințele sale artistice și de modă. Libertatea, creativitatea și individualitatea femeilor apare în urma stilului de viață liber, prin exprimarea personalității și individualității în îmbrăcăminte, machiaj sau coafură. La noi, modelul de feminitate parizian a fost exprimat în mare parte în București, oraș numit Micul Paris, datorită puternicei influențe pe care o avea capitala franceză asupra capitalei noastre. În operele interbelice literare, acest nou model al feminității în care eleganța rochiilor și gesturilor de salon își exprimă superioritatea în fața portului popular și al conservatorismului apare în operele autorilor canonici precum George Călinescu sau Camil Petrescu. Fenomenul feminității în operele autorilor precizați, plasate în orașul comparat cu Parisul francez, necesită un studiu amplu al tipologiilor feminine multiple înfățișate. Identitatea unei astfel de tipologii diferă prin educație, personalitate, mediul social, dar în cazul personajelor pe care le voi prezenta în cele ce urmează această tiplogie nu variază în funcție de mediul de viață, deoarece indicele spațial întâlnit este același, și anume orașul București. Pe de o parte, personajul feminin eponim al romanului „Enigma Otiliei”, publicat în anul 1938 de către George Călinescu, este Otilia Mărculescu care propune tiparul femeii întreținute. Aceasta reprezintă o imagine profund complexă a unui exemplu de figură feminină literară, încât devine încetul cu încetul o adevărată enigmă, a cărei viață este descrisă prin comparație cu un cântec de pian, zguduitor și delicat. Pe de o altă parte, un alt tipar al feminității multiple este creionat prin personajul Ela Gheorghidiu, din romanul subiectiv, modern, de analiză psihologică „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” publicat în anul 1930 de către Camil Petrescu. Perspectiva se schimbă femeia fiind întruchipată prin autosugestia bărbatului care o iubește, tehnică mintală prin care o persoană își influențează comportamentul prin afirmații sau indicații repetate adresate propriei minți, Ela devenind, pe rând, atât o întruchipare a perfecțiunii alese de soțul ei, cât și o imagine umană, a greșelii adulterine. Realizând o paralelă între cele două tipologii feminine precizate și implicit între personajele literare care le înfățișează putem identifica diverse asemănări și deosebiri.

O primă asemănare vizibilă între cele două personaje este tiparul femeii frumoase, care schimbă total percepția cititorului asupra operei. Femeia devine un simbol al perfecțiunii capabilă să schimbe comportamentul celor din jur. Otilia este descrisă la nivel fizic în incipitul romanului când Felix este introdus în aspectele societății Bucureștene burgheze: „Otilia îl surprinsese de la început și n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea față de dânsa, simțea doar că are încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri, arăta și mai copilăroasă între multele bucle și gulerul de dantelă, însă în trupul subțiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă și pătată a Aureliei, era o mare libertate de mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie.” George Călinescu creionează un personaj feminin încântător, o prezență diafană care poate intimida prin gesturile ei surprinzătoare un tânăr lipsit de prezența apropiată a femeilor, dar și un experimentat cum este moșierul Leonida Pascalopol. Ela este de asemenea o femeie frumoasă, prin desăvârșire, fiind descrisă idilic și subiectiv de către protagonist: „Cu ochii mari, albaștri, vii,ca niște întrebări de cleștar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă și fragedă,cu o inteligența care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era de altfel un spectacol minunat. Era atâta tinerețe, atâta frângere, atâta nesocotință în trupul bălai, și atâta generozitate în ochii înlăcrimați albaștri.” Frumusețea Elei devine un atuu al lui Ștefan care este îndrăgostit de postura de a fi iubit de către cea mai frumoasă fată de la Universitate, capabilă să înfrumusețeze toată studenția.

O altă asemănare puternică a personajelor feminine precizate este implicarea într-un triunghi amoros. Această temă a apărut încă de la începuturile literaturii în piesele de teatru clasice și poezie, femeia fiind descrisă ca fiind o ființă vulnerabilă și indecisă care nu poate face o alegere definită între doi parteneri. În ipostazele feminității prezente în operele deja menționate, femeia are o postură mult mai puternică fiind capabilă să pună presiune pe ambii pretendenți care ajung să aibă un puternic conflict interior. Otilia devine enigmatică prin dorința ei de a deveni din ce în ce mai liberă. Aceasta îl iubește pe Felix, care după spusele lui Pascalopol are arma tinereții, dar nu se poate hotărî dacă îi poate fi mamă, soră sau iubită studentului la Medicină. Gesturile de familiaritate mai mult sau mai puțin părintești ale moșierului asupra fetei îl irită pe Felix, care încearcă să înțeleagă temperamentul și capriciile acesteia. Pusă în momentul de a face o alegere, Otilia se află în postura superiorității totale, deoarece nu este nevoită să îi mărturisească protagonistului motivul pentru care îl alege pe Pascalopol, lăsând interpretării lui Felix două posibilități, faptul că îi putea periclita viitorul de doctor renumit dacă rămânea sau alegerea pe criterii materiale, boierul fiind capabil să îi îndeplinească toate capriciile burgheze, ca întotdeauna. În ceea ce o privește pe Ela, aceasta trece prin două ipostaze creionate de procesul mintal de autosugestie al protagonistului, pe care îl aseamănă cu dragostea: „Știi, poate că o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... La-nceput, te obișnuiești greu cu femeia, și pe urmă nu mai poți să trăiești fără ea.” Inițial aceasta este femeia ideală a cărei iubire pentru Ștefan îi hrănește orgoliul său. Triunghiul amoros apare o dată cu intrarea în lumea mondenității, după moștenirea averii de către protagonist. Ela cunoaște un avocat dansator, cu care începe să filtreze, aceasta trecând de la dorința de a fi admirată doar de soțul ei, ci de toată lumea din jur. Gesturile și avansurile mai mult sau mai puțin vinovate între Ela și Domnul G. îl dezgustă pe Ștefan, care descoperă acum latura neprelucrată inițial de către acesta în procesul autosugestiei poveștii sale de iubire. Totul se concretizează în mintea protagonistului, care trăiește o dramă lucidă, neputând înțelege și renunța la gândurile că această femeia nu îi mai aparține doar lui, decât după o dramă și mai puternică, cea a războiului, în care înțelege ca individualitatea este inferioară colectivității. Postura femeii în triunghiul amoros are o consecință evidentă și anume schimbarea totală a cursului vieții participanților.

Diferența majoră între cele două personaje feminine ilustrate este modul în care fiecare dintre acestea își schimbă fundamental comportamentul. La Otilia, schimbarea este unicul lucru constant, aceasta oscilând între tinerețea lui Felix și între cadourile lui Pascalopol, între dorința de a sta liniștită și a se uita la poze din copilărie și dorința de a alerga cu picioarele goale prin iarbă, între grija maternă pe care o are pentru viitorul doctor și părerea că o dragoste cu el i-ar distruge tot viitorul. În mod paradoxal, schimbarea continuuă a Otiliei nu reprezintă o evoluție pentru aceasta, ci mai degrabă o împlinire a cuvintelor ei în care spune că o femeie are doar câțiva ani de viață, iar mai apoi frumusețea ei moare. Această dorință de libertate o aduce pe Otilia în postura maturității, regăsită în fotografia pe care Pascalopol i-o arată lui Felix în tren, dar lipsită de feminitatea pură, candidă a tinereții trecutului. În ceea ce o privește pe Ela aceasta trece doar printr-o singură schimbare majoră, reprezentată de momentul în care o cunoaște pe Anișoara, verișoara lui Ștefan, reușind cu ajutorul averii moștenite să își facă un loc în viața burgheză, a mondenității. Aceasta nu mai dorește acum să fie apreciată doar de bărbatul ei, ci vrea ca toți ochii celor din jur să fie atrași de ea. De acest aspect își dă seama Ștefan, prin luciditatea sa dusă la extrem, când recunoaște într-un gest mai distins al Elei de a scoate o țigară pentru a fuma, o grație accentuată și suspicioasă a unei femei care vrea să fie acaparată de toate privirile.

În concluzie, perioada interbelică reprezintă o epocă a efervescenței și dezvoltării culturale, unul dintre aspectele necesar de menționat este imaginea personajului feminin complex din romanele românești, marcată de diverse tipologii multiple. Realizând o paralelă între Otilia lui George Călinescu și Ela lui Camil Petrescu putem identifica rolul important al acestora în viața partenerilor lor, tiparul constant sau unic al schimbării și frumusețea, ca armă a orgoliului sau enigmă a personalității. Imaginea celor doua figuri feminine rămâne emblematică atât pentru vremurile perioadei interbelice, dar și pentru actualitatea prezentului sau necunoscutul viitorului.