Stănică Rațiu este un personaj care reflectă foarte bine atmosfera de tranziție socială și morală a începutului de secol XX. În acea perioadă, mulți oameni încercau să urce pe scara socială nu prin muncă sau merit, ci prin înșelătorii, relații și șmecherii. Este un tip de personaj care apare des în literatura realistă a vremii – omul fără caracter, dar cu multă vorbă, care parazitează societatea. Călinescu folosește acest tipar pentru a satiriza burghezia măruntă și lipsa de moralitate a celor care urmăresc doar avantajele materiale.

George Călinescu, scriitor și critic, a fost preocupat de natura umană în toate formele ei. În Enigma Otiliei, creează o galerie de personaje variate, iar Stănică Rațiu este unul dintre cele mai vii și mai comice, dar, în același timp, unul dintre cele mai rele. El este construit ca un personaj manipulativ care amestecă ridicolul cu ticăloșia, fiind un exemplu clar al omului fără scrupule.

Stănică este un personaj important în planul moștenirii, dar influențează și în planul social, ca un parazit. El este soțul Olimpiei Tulea și devine dușmanul moșului Costache, reușind să-l fure, să-l păcălească și să scape nepedepsit. El nu are nicio limită morală și se adaptează în funcție de interesul propriu.

Social, Stănică se prezintă ca avocat, dar în realitate este un parazit care trăiește din înșelăciuni. Este parte din familia Tulea doar formal, căsătorit cu fiica Aglaei, pe care o ignoră.

Psihologic, este un om prefăcut, dar cu un fel de inteligență. Reușește să îi manipuleze pe toți cei din jur.

Narativ, este un personaj catalizator al conflictelor. În jurul lui se intensifică latura burgheză a romanului. Reușește să provoace cele mai mari schimbări, inclusiv moartea simbolică a lui moș Costache.

Stănică este caracterizat prin comportamentul său teatral, prin vorbirea rapidă și haotică, prin incapacitatea de a sta locului sau de a spune adevărul. Un citat care îl definește este: „Stănică era omul momentului, căci într-o clipă putea jura și trăda, putea zâmbi și fura, putea iubi și minți”.

Întreaga sa ființă este dominată de o energie distructivă. El trece ușor de la lingușire la amenințare, de la prefăcută bunătate la hoție. În scena în care fură banii lui moș Costache, pare că o face fără nicio remușcare și, în plus, reușește să păcălească pe toată lumea că nu a fost implicat.

De asemenea, atunci când discută cu Felix, încearcă să pară prietenos și cultivat, dar își trădează imediat interesele: „Dragă domnule, noi trebuie să fim unii pentru alții sprijin... Dar dacă s-ar întâmpla să ai niște economii, pot eu să-ți aranjez o afacere beton!”. În spatele fiecărei replici a sa se ascunde un plan de a profita de cineva, dorind să îl căsătorească pe Felix cu o rudă de a sa.

Un alt moment care dezvăluie caracterul său este abandonarea Olimpiei, soția sa. Deși ea îl sprijină și îl crede loial, el o părăsește fără regret pentru Georgeta, o tânără naivă și fără pretenții. Stănică este capabil să renunțe la familie, onoare, prieteni doar pentru a ajunge în elită.

Stănică este construit în roman prin comparație cu alte personaje. Este prezentat într-un stil teatral, cu mișcări rapide, vorbind încontinuu, obosind și amețind interlocutorul. În același timp, este un personaj ce reprezintă defectele societății burgheze, dar credibil, un tip de descurcăreț.

Este caracterizat indirect – prin faptele sale, prin reacțiile celor din jur și prin modul în care se comportă în cele mai tensionate momente. Autorul nu îl judecă direct, dar îl lasă să se exprime și să se autodemaste prin propriile acțiuni.

Stănică Rațiu este întruchiparea oportunistului fără scrupule, capabil să distrugă tot ce atinge. Este un personaj carismatic, dar periculos, care provoacă distrugere prin simpla sa prezență. Nu are morală, nu are loialitate, nu are limite. Prin acest personaj, Călinescu ironizează și critică societatea burgheză, care, în lipsa valorilor, se folosește de viclenie pentru a obține totul. Stănică este, în același timp, comic și înfricoșător – un simbol al societății care a uitat ce înseamnă onoarea.