Romanul „Enigma Otiliei” a apărut în anul 1938, în perioada interbelică – o etapă esențială pentru literatura română. Acest interval, cuprins între cele două războaie mondiale, a fost marcat de profunde transformări sociale, politice și culturale. George Călinescu, una dintre cele mai importante personalități ale culturii române, a fost critic și istoric literar, publicist, romancier și profesor universitar. Lucrarea sa fundamentală, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, a influențat decisiv percepția valorilor literare naționale. Pe lângă activitatea de critic, Călinescu a scris și romane importante, dintre care se remarcă „Enigma Otiliei” și „Cartea nunții”.
Romanul „Enigma Otiliei” este considerat un roman realist de tip balzacian, dar conține și elemente moderne, mai ales în privința tehnicilor narative și a construcției personajelor. Tema centrală este lupta pentru moștenire, iar acțiunea se concentrează pe iubirea dintre Otilia și Felix, în Bucureștiul începutului de secol XX, dominat de moravurile unei burghezii în formare.
Otilia Mărculescu este personajul principal, în jurul căruia se desfășoară numeroase întâmplări. Ea este o tânără de 18 ani, frumoasă, inteligentă și enigmatică. Rămasă orfană, este protejată de tatăl ei vitreg, Costache Giurgiuveanu. În ciuda condiției sale, reușește să iasă din tiparele vremii prin felul de a fi: o fire liberă, spontană, sensibilă și jucăușă. Relația cu Felix este una centrală. Deși pare că îl iubește și îl încurajează, Otilia nu oferă o iubire stabilă – se joacă uneori cu sentimentele lui, îl îndeamnă spre maturitate și responsabilitate, dar nu îi promite o relație clară. Tocmai această oscilație între apropiere și respingere generează neliniște și mister. Otilia rămâne greu de înțeles, atât pentru Felix, cât și pentru cititor, fapt care justifică titlul romanului – „Enigma Otiliei”. Este, de fapt, o femeie cu spirit modern, care nu se lasă definită de regulile și așteptările societății.
Otilia are un statut narativ complex. Din punct de vedere social, este o orfană crescută de tutorele său. Frumusețea, inteligența și farmecul personal îi oferă o formă subtilă de putere asupra lumii din jur. Este un personaj principal, iar prezența sa influențează profund celelalte personaje, mai ales pe Felix. Narativ, ea este simultan subiect și obiect: acționează independent și își hotărăște propriul destin (alegând să plece cu Pascalopol), dar în același timp este reflectată prin privirea lui Felix, devenind proiecția dorințelor și idealurilor sale. Otilia refuză tiparul femeii supuse sau dependente, preferând libertatea și controlul propriilor alegeri.
Din punct de vedere psihologic, Otilia este una dintre cele mai profunde figuri feminine ale literaturii interbelice. Este o fire sensibilă, afectuoasă, dar și imprevizibilă. Conflictele interioare îi definesc personalitatea. Pe de o parte, tânjește după iubire și stabilitate; pe de altă parte, respinge ideea de a fi legată de o relație care i-ar răpi libertatea. Se joacă uneori cu sentimentele lui Felix, nu din cruzime, ci din luciditate: înțelege diferențele dintre ei – de vârstă, maturitate și experiență – și știe că dragostea idealizată nu poate oferi un viitor sigur. În acest sens, Otilia este mai matură decât Felix și mai conștientă de realitatea lumii în care trăiește. Totuși, sensibilitatea ei se trădează în momentele de retragere și melancolie, când pare vulnerabilă și singuratică.
Astfel, George Călinescu ne oferă imaginea unei femei moderne, care nu se definește prin rolurile impuse de societate, ci își construiește o identitate proprie, autentică și profund umană.
Trăsătura dominantă a Otiliei este firea ei enigmatică. Titlul romanului anunță această dimensiune de la început. Enigma nu se ascunde doar în acțiunile sau alegerile ei, ci în imposibilitatea de a fi înțeleasă pe deplin. Fiecare personaj o percepe diferit: Felix o vede „copilăroasă și seducătoare”, Costache o numește „fe-fetița mea”, Pascalopol o consideră „deșteaptă și cu spirit practic”, iar Aglae o disprețuiește ca fiind „dezmățată și stricată”. Cititorul nu primește însă un portret definitiv, pentru că nici naratorul nu o dezvăluie complet. Această neclaritate o face fascinantă și modernă – o ființă care scapă oricărei încadrări. Enigma devine astfel și un mijloc prin care Călinescu critică tendința societății de a reduce complexitatea umană la roluri fixe și convenționale.
Otilia este conturată printr-o gamă amplă de mijloace narative. Caracterizarea directă este realizată de naratorul omniscient, dar și prin opiniile personajelor (Felix și Pascalopol, în special), care o privesc cu afecțiune și admirație. Caracterizarea indirectă este, însă, esențială: Otilia se definește prin gesturi, replici, reacții, prin felul în care influențează lumea din jur. Decizia de a pleca cu Pascalopol, deși poate părea trădare, este de fapt un act de maturitate și de asumare a propriei vieți. Imaginea ei finală rămâne deschisă, ceea ce dovedește modernitatea concepției călinesciene asupra personajului.
În concluzie, Otilia Mărculescu este un personaj memorabil, complex și autentic. Prin ea, George Călinescu oferă o imagine nouă a feminității: liberă, lucidă, sensibilă și profund umană. Ea refuză constrângerile lumii burgheze și își urmează drumul propriu, simbolizând spiritul modern al epocii interbelice. Enigma Otiliei nu este doar taina unei femei, ci taina sufletului omenesc – mereu oscilând între rațiune și sentiment, între dorința de iubire și nevoia de libertate.
