Perioada interbelică se desfășoară între sfârșitul Primului Război Mondial (1918) și începutul celui de-Al Doilea (1939). Din punct de vedere literar, aceasta începe odată cu apariția, la Cluj, a revistei „Gândirea” (1919), sub îndrumarea lui Cezar Petrescu, autor care promovează activ tradiționalismul românesc și încurajează alți scriitori reprezentativi ai perioadei să își publice operele în revista menționată, precum Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu și Ion Pillat.
George Călinescu este unul dintre cei mai importanți romancieri ai literaturii interbelice, remarcându-se atât prin lucrările sale literare – „Enigma Otiliei” (1938) –, cât și în domeniul criticii și istoriei literare, publicând în 1941 cel mai important volum din acest domeniu: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Literatura lui Călinescu dezvoltă trăsături ale realismului de tip balzacian, operele sale având numeroase similitudini cu cele ale scriitorilor francezi. Două dintre temele pe care romanul „Enigma Otiliei” le dezvoltă sunt preluate din universul balzacian: moștenirea și paternitatea. Alte două teme – familia și iubirea – sunt introduse și nuanțate de George Călinescu, adaptate contextului social și cultural românesc.
Leonida Pascalopol este un personaj secundar al romanului balzacian, ilustrând, prin comportamentul și atitudinea sa, idealul aristocratului rafinat, cultivat și moral, dar și limitele acestuia într-o societate aflată în plină schimbare. El se remarcă în planul narativ al iubirii, fiind un protector și un admirator al Otiliei, pe care o înconjoară cu afecțiune, dar și cu o atitudine paternă și reținută.
Statutul său social este bine conturat: Pascalopol este un boier cultivat, cu o situație materială stabilă, pasionat de artă și călătorii. Este o figură reprezentativă a vechii aristocrații, care păstrează manierele și valorile unui alt timp, dar care se simte din ce în ce mai străin într-o lume în continuă modernizare. El are o poziție privilegiată, dar nu folosește această superioritate pentru a impune sau a controla, ci pentru a proteja și a oferi sprijin celor din jur.
Pascalopol este caracterizat printr-o vorbire calmă și rafinată, prin gesturi discrete și atitudini moderate, care îl diferențiază de celelalte personaje. Relația sa cu Otilia este definită de noblețe sufletească și reținere: deși o iubește sincer, nu încearcă să o constrângă, oferindu-i libertatea de a-și alege propriul drum. Comportamentul său denotă o mare delicatețe și înțelepciune, fiind conștient de diferențele de vârstă și de natura idealistă a iubirii pe care o simte. Deși Pascalopol evită, în mod obișnuit, conflictele, ajunge totuși implicat într-unul, de natură erotică, cu Felix, ambii fiind atrași de Otilia. Acest conflict nu este exprimat direct prin confruntări, ci se manifestă subtil, prin gesturi, atitudini și tensiuni interioare, relevând discrepanța dintre iubirea matură, reținută, a aristocratului și pasiunea tânărului.
Statutul moral al lui Pascalopol este unul pozitiv și elevat, întrucât el reprezintă un model de demnitate, generozitate și rafinament. Nu acționează din interese personale, nu urmărește să manipuleze sau să obțină foloase, ci își exprimă sentimentele într-un mod discret și nobil. Chiar dacă suferă din cauza faptului că Otilia îl preferă pe Felix în anumite momente, Pascalopol nu se lasă pradă sentimentelor, ci își acceptă cu demnitate rolul de figură paternă și protectoare. Astfel, el se opune personajelor corupte din roman, reprezentând o formă de echilibru și decență morală.
Statutul psihologic al lui Pascalopol conturează un personaj stabil, lucid și profund, capabil de introspecție și asumare. Spre deosebire de personajele dominatoare sau instabile, el este conștient de propriile limite și de ale celorlalți. Trăiește o iubire discretă și idealizată pentru Otilia, pe care o consideră o ființă delicată și greu de înțeles. Deși uneori pare melancolic sau resemnat, această atitudine nu este o formă de slăbiciune, ci expresia unei maturități sufletești care îl deosebește profund de lumea haotică în care trăiește.
Una dintre trăsăturile definitorii ale personajului este noblețea, reflectată constant în comportamentul său. Aceasta se manifestă în numeroase scene: momentul în care o primește pe Otilia în casa sa, cu grijă și afecțiune părintească; scenele în care o sprijină material și moral fără a aștepta ceva în schimb; modul în care se retrage discret din viața Otiliei, fără reproș sau dramă; reflecțiile finale despre natura enigmatică a feminității, care sugerează o înțelegere profundă, dar resemnată a lumii.
Personajul Leonida Pascalopol este construit de autor ca o figură luminoasă și echilibrată într-un univers tensionat și dominat de interese ascunse. El nu participă la lupta pentru moștenire, nu manipulează și nu controlează, ci își trăiește viața în acord cu valorile morale. În contrast cu Stănică Rațiu sau Aglae Tulea, Pascalopol este un model de umanitate. Cu toate acestea, el rămâne un personaj tragic în sensul subtil al cuvântului: iubirea sa este împlinită pentru o perioadă scurtă, iar locul său în societate devine tot mai marginal într-o lume care nu mai valorizează rafinamentul și echilibrul.
Prin urmare, Leonida Pascalopol este un personaj pozitiv, care întruchipează echilibrul și înțelepciunea într-o societate marcată de conflicte și corupție morală. Prin comportamentul său nobil și atitudinea sa reținută, el devine un simbol al unei lumi care apune, dar care păstrează o frumusețe discretă și profundă. Prezența lui în roman oferă un contrast esențial față de celelalte personaje și contribuie la conturarea dimensiunii morale și estetice a operei.
