Dandanache - mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu

Perioada Marilor Clasici se desfășoară după anul 1860 și este considerată cea mai valoroasă din istoria literaturii autohtone. De regulă o epocă literară se coagulează în jurul unei mari personalități și a unei societăți sau reviste culturale. Dacă Perioada Pașoptistă își creează literatura în jurul „Daciei literare”, Epoca Marilor Clasici se formează în jurul personalității lui Titu Maiorescu și a „Junimii”, cea mai importantă societate culturală de dinaintea începerii Primului Război Mondial: „Un izvor adânc este ascuns în fiecare om de cultură, însă precum izvorul s-a format picătură cu picătură până la momentul morții, și cei mai mulți din noi ajung chiar la ultima etapă a existenței lor fără să-și fi putut spune ultimul cuvânt.” (Titu Maiorescu). În evoluția sa, literatura română a cunoscut o serie de etape fundamentale, începând cu literatura populară, apogeul acestei dezvoltări fiind marcat de Perioada Marilor Clasici, când apar operele excepționale ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici și Creangă. Deviza junimiștilor: „Entre qui veut, reste qui peut” („Intră cine vrea, rămâne cine poate”), sintetizează exigența specifică și respingerea mediocrității.


I. L. Caragiale, dramaturg și prozator excepțional, este considerat cel mai de seamă reprezentant al dramaturgiei noastre, fiind numit „un Molière al românilor”. Opera sa se conturează în două universuri artistice distincte, unul comic și satiric, în manieră realistă identificat în schițe și cele patru comedii: „O noapte furtunoasă”, „D-ale carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea” și „O scrisoare pierdută”, dar și unul grav, cu accente tragice, reliefat în nuvele și în drama „Năpasta”.


Opera „O scrisoare pierdută” a fost reprezentată pe scenă în anul 1884 și este o comedie, specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu final fericit. Criticul literar Edgar Papu afirmă că „O scrisoare pierdută” este o comedie ce „atinge amploarea unei opere eroi-comice”. Comedia ilustrează dorința de parvenire a burgheziei în timpul campaniilor electorale pentru alegerea deputaților. Pe fondul agitației oamenilor politici se nasc conflicte între reprezentanții opoziției: candidatul independent Nae Cațavencu, susținut de „intelectuali” și membrii partidului aflat la guvernare: Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, Zoe Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu, personaje ridicole puse în situații comice pentru a satiriza moravurile sociale și politice.


Agamemnon Dandanache este caracterizat de însuși Caragiale ca fiind „mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”, el fiind candidatul trimis de la centru pentru a fi votat în funcția de deputat în județul de munte. Acesta întruchipează imaginea prostului ticălos, conturându-se prin acumularea tuturor defectelor personajelor până în momentul apariției sale în ultimul act al comediei. Personajul este ridicol, principalele trăsături reieșind din comportamentul său. Agamiță vrea să dea impresia unui politician abil, fiind convins că soluția șantajului este inteligentă și lăudându-se cu această idee: „Aminteri dacă nu-mi dedea în gând asta, nu m-aledzeam”, el fiind în esență de o josnicie fără seamăn. Păstrarea scrisorii de amor pe care o găsește cotrobăind în haina unui „becher, nu spui cine, persoană însemnată” pentru a accede ca statut social prin mijloace imorale minimalizează gravitatea situației lui Cațavencu, scrisoarea lui Tipătescu devenind un obiect neînsemnat, incapabil de a-l ajuta pe plastograf să obțină funcția mult dorită. Mai mult decât atât, Dandanache insistă, inconștient de propria-i ticăloșie asupra repetării poveștii despre cum a reușit să își „câștige” locul pe lista electorală: „Când i-am pus pițorul în prag, — ori coledzi, ori 《Răsboiul》 mă-nțeledzi, — tranc! depesa aiți...”, în timp ce Cațavencu păstrează o oarecare discreție față de intențiile sale șantajiste. Caracterizarea directa făcută de Tipătescu evidențiază ticăloșia lui Dandanache, prefectul gândindu-se că ar trebui să-i ceară iertare lui Cațavencu, deoarece Agamiță este un șantajist mult mai perfid: „Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat! Unde ești, să-ți cer iertare că ți-am preferit pe onestul d. Agamiță, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache”.


Prostia personajului este evidențiată în primul rând prin comicul de nume, de la impresia unui viteaz războinic grec, conducător de oști și strateg abil devenind „Agamiță”, sau chiar „Gagamiță” derivat de la „găgăuță”, subliniind concret stupiditatea acestuia. Mai mult decât atât, numele „Dandanache” intră în contradicție cu „Agamemnon”, „dandanaua” fiind o răsturnare de situație pe care sosirea acestuia o produce, tocmai atunci când lucrurile păreau că se apropie de un echilibru. Comicului de nume i se alătură comicul de limbaj în reliefarea prostiei personajului. Astfel, caracterul demagogic al acestuia îl depășește infinit pe cel al limbuților Farfuridi și Cațavencu. Vorbește peltic și sâsâit și se adresează tuturor cu „neicusorule” și „puicusorule”. Limbajul lui Dandanache conține numeroase repetiții, cuvinte stâlcite și, în lipsa unui vocabular adecvat, utilizează multe interjecții. Discursul susținut la festivitate este o nefericită sinteză a tuturor greșelilor de exprimare: „În sănătatea alegătorilor... cari au probat patriotism si mi-au acordat... (nu nemerește) asta... cum să zic de!... zi-i pe nume de!... a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparțial, carevasăzică... cum am zițe... în sfârsit să trăiască!”. El își motivează pretenția la deputăție prin faptul că este „un vechi luptător” de la 1848 și continuă tradiția familiei, care a fost reprezentată în toate Camerele. Deși este senil, confundând mereu personajele, este un șantajist notoriu, șiret și fără scrupule.


O particularitate a curentului realist reflectă modul în care Dandanache se desprinde ca imagine din masa largă a demagogilor și a celor limitați intelectual, aceasta fiind relația strânsă dintre om și mediu. Lumea lui Caragiale este una închisă în care nu pot pătrunde decât personaje imorale, asemenea locuitorilor din spațiul acțiunii inițiale. Corupția și șantajul sunt definitorii în descrierea moravurilor societății din capitala județului de munte, într-o astfel de lumea nefiind posibil să câștige decât o persoană mai coruptă, mai șantajistă, „o canalie” care să dezvolte abilități la un nivel mai ridicat, aceasta fiind însuși Agamemnon Dandanache. În comediile sale, Caragiale rămâne fidel propriei concepții, conform căreia cuvântul este cea mai sincera exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se pot demasca prostia, incultura, demagogia si fățărnicia: „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaș mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă și credincioasă, nimic nu arde pe ticăloși mai mult ca râsul”.