În viziunea lui Nicolae Marinescu, romanul tradiţionalist ,,zugrăveşte o lume omogenă şi raţională în care valorile obştei se dovedesc în stare să le integreze pe cele individuale” . (Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe”)

„Baltagul” de Mihail Sadoveanu este o prezentare a vieții păstorești și un elogiu adus calităților morale ale oamenilor simpli. Autorul prezintă în acest roman viața oamenilor de la munte și caracterul acestora. Astfel, tema operei ilustrează lumea arhaică a satului românesc, viața păstorilor, care păstrează tradițiile și valorile morale străvechi.

Nechifor Lipan este eroul absent al romanului, constituind însă centrul acestuia, în jurul lui dezoltându-se toate acțiunile, toate mișcările soției, Vitoria Lipan, plecată în căutarea adevărului despre omul dispărut și formarea comportamentală a fiului, Gheorghiță Lipan, tânărul neinițiat ce va prelua în puțin timp rolul tatălui.

Nechifor Lipan, oier din Măgura Tarcăului, își câstigă existența ca toți muntenii, „cu toporul ori cu cața. Cei cu toporul dau jos brazii din pădure şi-i duc la apa Bistriţei, după aceea îi fac plute pe care le mână până la Galaţi, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile, până ce se împuţinează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi şi-şi pun turmele la iernat la bălţi. Acolo-i mai uşoară viaţa(...), însă munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul”. 

Familia sa avea atâta avere „cât le trebuie” și din cei șapte copii „cu cât îi binecuvântase Dumnezeu”, mai trăiau doi, o fată, Minodora și un băiat, Gheorghiță. Asemeni tuturor muntenilor, își petrecea o mare parte din viață în mijlocul naturii, „cu Dumnezeu si cu singurătățile” mutându-și oile de la munte la șes în funcție de anotimp, apoi se întorcea întotdeauna la casa și familia lui. Nechifor s-a arătat întotdeauna foarte priceput în meşteşugul oieritului, astfel, stânile fiindu-i bine rânduite şi ciobanii ascultători „Şi lui îi plăcea să beie un pahar cu alţi munteni ca şi dânsul, vrednici tovarăşi în treburi de acestea, răsărind, de îndată, la crâşma lui domnu Iordan şi lăutarii...”.

Caracterizat prin memoria afectiva a membrilor familiei („Aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa-i era drag ş-acum, când aveau copii mari cât dânşii”), Nechifor Lipan era o fire comunicativă, bărbatului îi plăceau pildele cu tâlc, pe care le spunea cu mult farmec la petrecerile din sat, animând cu veselia lui toate adunările. Prin intermediul caracterizării directe, din amintirea Vitoriei, el „avea glas de dulceaţă”.

Fire pasională, lui Nechifor îi plăceau femeile frumoase, însă nu depăsea limitele bunului simț și ale respectării familiei. Această trăsatură reiese din atitudinea Vitoriei de a respinge cu fermitate previziunile babei Maranda, vrăjitoarea satului, ca bărbatul să o fi părăsit pentru o femeie cu ochii verzi.      

Gheorghiță are un mare respect și o admirație deosebită față de tatăl său. În scena finală a romanului, flăcăul îl lovește pe ucigașul tatălui cu baltagul, îndeplinindu-și astfel datoria de fiu.

Influenţele paterne sunt bine conturate în literatura noastră, astfel încât fiecare tată are un rol important in menținerea unității și a armoniei propriei familii. Aşadar, fiecare influenţă paternă transmite anumite sentimente vii în sufletele copiilor, reuşind să imprime în mintea lor diverse valori morale.