Cu toții am auzit deseori proverbul românesc „Lupul își schimbă părul, dar năravul ba”, care ilustrează, alegoric, modul în care persoanele se pot schimba la nivelul superficial al aparențelor, dar păstrând neschimbate caracterul, comportamentul, obiceiurile. De asemenea, există un banc cu canibali, destul de cunoscut, în care un turist este capturat de un trib de antropofagi, iar șeful de trib vorbește cu ghinionistul turist în engleză. Acesta din urmă, mirat, întreabă căpetenia unde a învățat limba, acesta zicându-i că a studiat la Oxford. Și mai mirat, turistul îl întreabă dacă nu s-a civilizat în timpul petrecut la Universitate, la care șeful tribului îi răspunde: „- Ba da! Acum, când mănânc oameni, folosesc cuțitul și furculița”.
Atât proverbul, cât și anecdota, transmit același mesaj referitor la schimbările superficiale în comportament, care nu modifică nimic în profunzime, ca în cazul canibalului care, după câțiva ani petrecuți la o universitate de elită, se întoarce la tribul lui, continuă să consume oameni, dar se mândrește cu limba engleză și cu folosirea tacâmurilor. Același mesaj îl regăsim în schițele lui Caragiale, care rămân la fel de actuale ca acum 150 de ani, în ciuda aparentelor modificări suferite de societatea românească, comportamentul oamenlor din clasa de mijloc rămânând, în mare parte, neschimbat.
Subiectele și mesajele schițelor lui Caragiale sunt general cunoscute și studiate, încă din gimaziu, sau chiar din ultimele clase ale școlii primare, până în liceu. Acțiunile unor copii răsfățați (Dl. Goe din schița omonimă, Ionel din Vizită), crescuți de mame din nou-formata burghezie, corupția endemică, nepotismul, favoritismul sunt temele preferate, dar care, din păcate, pot fi regăsite frecvent la diferiți oameni din societatea modernă.
Dacă stăm să analizăm comportamentele și trăsăturile personajelor din Momente și schițe, atunci putem regăsi aceleași tipare la persoanele din viața noastră, în ciuda trecerii unui secol și jumătate. Societatea românească a trecut prin schimbări radicale, cauzate de cele două războaie mondiale, instabilitatea interbelică, teroarea și sărăcia aduse de cei patruzeci de ani de comunism, urmați de o tranziție lentă care a adus inițial inflație, instabilitate, tulburări civile (conflictul interetnic de la Târgu-Mureș și celebrele mineriade) și, nu în ultimul rând, de abruptul avans tehnologic cunoscut în a doua jumătate a secolului trecut. Modificată radical, în aparență, societatea având alte tabieturi, locul promenadei fiind luat de mersul în mall-uri, al teatrului de cinematograf, al balului de nopți petrecute în cluburi și discoteci, iar al lăutarilor de maneliști, în străfunduri, problemele și „apucăturile” păturii cu o educație și un bun-simț precar dezvoltate au rămas, în esență, aceleași. Favoritismul și nepotismul din Lanțul slăbiciunilor, incompetența din Un pedagog de școală nouă, proasta educație a copiilor din familiile burgheze, superficialitatea așa-zișilor „intelctuali” din Intelectualii..., dorința poporului de scandal (Groaznica sinucidere din strada Fidelității), criticile aduse de persoane lipsite de competență în domeniu – așa numitul „aflat în treabă” - dar mai ales ipocrizia, laitmotivul operei comice a lui Caragiale, bântuie societatea de azi. Aceste defecte, situate în adâncurile comportamentului uman, reprezintă o constantă, în ciuda dinamismului istoriei ce a preschimbat din temelii societatea.
Putem observa că, în ciuda unor procente tot mai mari de persoane care finalizează studiile superioare, o rată redusă a analfabetismului (6% din populație analfabetă – totuși un procent mare, dacă ne gândim la media europeană!), nu au contribuit la corectarea unor comportamente defectuoase ale populației. Celebra teorie a lui Titu Maiorescu, cea a formelor fără fond, devine astfel la fel de actuală ca în secolul XIX, educația modelând o formă sub care se manifestă fondul necioplit, bădăran. La fel ca în bancul cu canibali pe care l-am menționat la început, progresul tehnologic și social a schimbat doar modul de manifestare al acestor comportamente. O problemă apare când aceste persoane acced la poziții sociale înalte, când ajung factori de decizie: oameni politici, afaceriști influenți, lideri de opinie, șefi de instituții, carențele lor producând efecte serioase, incompetența lor putând genera consecințe mai mult sau mai puțin grave – este plină istoria de exemple, nu e necesar să le mai enumărăm aici.
România, sau mai exact principatele române, din cauza unui context istoric foarte nefavorabil, au suferit o enormă întârziere social-istorică. Clasa de mijloc a căpătat consistență târziu, odată cu reformele democratice de la jumătatea anilor 1800 ce au avut loc în nou-formata Românie. Numeroase persoane, din rândul țărănimii înstărite sau ale micii boierimi, au ajuns locuitori ai orașelor, aflate într-un stadiu de dezvoltare încă primitiv, dacă e să le comparăm cu cele din Occident. Burghezia, cuvânt a cărui proveniență etimologică o găsim în cuvântul german „burg” (însemnând oraș, locuitorii orașelor fiind, așadar, cunoscuți ca „burghezi”), era formată din persoane cu o slabă educație, dar pline de ambiție, chiar de parvenire. Slaba educație a părinților a dus la prost-gust și bădărănie, comportamente preluate și de copii, pe care se chinuiau să-i trimită la școli înalte, în speranța că se va compensa, astfel, cultura lor deficitară. În urma reformelor democratice ale lui Cuza și Carol I, burghezia a devenit clasa dominantă, în detrimentul aristocrației, în politică întâlnindu-se oameni incompetenți, inculți, cu o inteligență precară, lipsiți de bun-simț, demnitate, patriotism și onoare.
După venirea comuniștilor societatea a cunoscut o nouă etapă în dezvoltarea ei, una dureroasă, cu consecințe negative puternice. Membrii elitei burgheze formate, precum și ai aristocrației, au fost persecutaţi, fiind considerați „oprimatori ai clasei muncitoare”, singurii neafectați fiind cei care au trecut de partea comuniștilor, ca activiști sau informatori. Prin industrializare forțată s-a creat artificial o clasă de mijloc numeroasă, formată din muncitori în fabrici, ce locuiau în orașe, crescând astfel și populația urbană. Noii locuitori ai orașelor erau, ca la începutul secolului XIX, țărani. Săraci, de data asta. Aceeași educație precară, aceleași comportamente necioplite ca în cazul burgheziei lui Caragiale, a dus la tipologii noi (cocalarul, șmecherul, copilul de bani gata al părinților parveniți, dar fără educație, „experți” critici în orice domeniu, dar în special în politică – de reținut expresia „tot românul se pricepe la politică și la fotbal”), cu aceleași defecte: ipocrizie, superficialitate, corupție, favoritism, incompetență. Același fond, forme noi, ce dăinuie și astăzi și le vedem peste tot în jurul nostru.
Astfel, schițele lui Caragiale rămân la fel de actuale ca pe vremea când au fost scrise, societatea păstrându-și aceleași defecte, situații similare cu cele descrise de autor, dar cu alte personaje, mai mult sau mai puțin similare, întâlnindu-se frecvent în România contemporană. O tranziție prea bruscă de la mediul rural la cel urban, o educație asimilată doar superficial și comportamente nocive endemice precum favoritismul și nepotismul au dus și duc în continuare la perpetuarea D-lui Goe, a lui Lache și a lui Mache, a lui Chicoș Rostogan sau a Madamelor Piscupescu, Protopopescu, Popescu etc.