Apărut în 1928 Hanu-Ancuţei este un roman de atmosferă, alcătuit din nouă povestiri care nu au, aparent, nicio legătură epică. Analizate în profunzime, ele alcătuiesc o operă unitară, fiind legate prin conflictul social, pe marginea căruia se conturează şi cel erotic. Dar adevăratul liant îl reprezintă, după cum sugerează şi titlul, hanul însuşi, simbol al tradiţiei şi permanenţei, Moldova în miniatură, deoarece povestirile spuse reînvie vremuri apuse, figuri ale trecutului și aduc în prim plan obiceiuri, tradiţii. Se conturează, astfel, portretul unei umanităţi simple, dar variate, tipuri umane precum înţeleptul, războinicul, călătorul, umilul, călugărul, bătrânul, cunoscătorul naturii şi legilor firii, revoltatul, suferindul. Se desprind valori general-umane, dragostea şi ura, trădarea, suferinţa, curajul şi răzvrătirea, spiritul justiţiar, înţelepciunea, echilibrul. Toate acestea fac din Hanu-Ancuţei o adevărată monografie a Moldovei de altădată, în care oamenii se retrag în trecut şi resping categoric orice urmă a civilizaţiei.
Hanul pare decupat din spaţiu, având o înfăţişare aparte care îi atestă durata, vechimea, permanenţa. „Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, era cetate. Avea niste ziduri groase de ici până colo și niște porti ferecate cum n-am văzut în zilele mele. În cuprinsul lor se puteau oploşi oameni, vite si căruțe si nici habar n-aveau din partea hoțtilor." Hanul asigură, astfel, izolarea, pacea, liniştea, senzaţia de siguranţă, creându-se un spaţiu privilegiat, propice ritualului povestirii.
Intrarea la han, deci în lumea poveştilor, presupune un adevărat ritual de iniţiere, de la vorbirea politicoasă, protocolară, până la ceremonialul băutului şi al mesei care are rolul de a-i apropia pe oameni, făcând ca toate barierele sociale să cadă. Oaspeţii beau vin roşu, pus în oale noi şi mănâncă pui fripţi în ţiglă, hartane de berbeci şi plăcintă.
Acţiunea este proiectată într-un trecut nedefinit într-o îndepărtată vreme, demult, fiind însoţită de fenomene neobişnuite „spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei” care justifică natur / dimensiunea fantastică a întâmplărilor , precum şi atracţia spre ceea ce Sadoveanu numeşte vremea petrecerilor şi a poveştilor.
Sadoveanu reuşeşte să creeze o atmosferă de basm, învăluită într-o aură de legendă care transpune adunarea de la han, ca şi întâmplările povestite într-o dimensiune atemporală „iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi lunecau în tainice neguri...porneau poveştile”.
În volum se suprapun trei dimensiuni temporale: timpul autorului, timpul naratorilor şi timpul evenimentelor narate. Autorul se află printre oaspeţii de la han, dar rămâne în umbră. Deşi naraţiunea este la persoana I, autorul este prezent mai mult ca regizor; folosindu-se de un artificiu de compoziţie, el transferă, pe rând, celor nouă personaje, rolul de narator, pentru a spori impresia de autenticitate. Astfel, naratorul principal rămâne doar un martor pasiv al întâmplărilor povestite, fără a-şi dezvălui până la final identitatea.
Fiecare istorisire este precedată de un ritual de pregătire. Povestitorul încearcă, mai întâi, să capteze interesul ascultătorilor. Aceştia îşi manifestă curiozitatea faţă de povestea ce va urma şi, astfel cadrul este creat. Toate personajele au un har înnăscut al zicerii, care imprimă poveştilor un farmec aparte.
Odată încheiată întâmplarea despre iapa lui Vodă, comisul Ioniţă promite o alta, mai spectaculoasă, dar acest lucru nu se mai întâmplă. Amânarea repetată a celei de-a doua istorisiri are efectul poveştilor Şeherezadei: refuzul de a pune capăt cuvântului, poveştilor, atmosferei de basm.
Spre deosebire de alte hanuri, acesta este unul special pentru că are o dimensiune dublă: reală (ziua porţile sunt deschise, oferind refugiu si siguranţă călătorilor obosiţi, care poposesc aici) şi alta mitică (noaptea porţile se închid, deschizându-se în acelaşi timp o lume a poveştilor, tradiţiilor, superstiţiilor, o lume prin care oaspeţii evadează din realitate şi se conectează la trecut.
Hanul se umanizează, devenind el însuşi personaj, ca martor şi confident al drumeţilor, care simt nevoia să-şi împărtăşească experienţele de viaţă şi faptele de vitejie din tinereţe. El îşi extrage esenţa, puterea, nu din oaspeţii din timpul zilei, ci din popasurile nocturne, când timpul se suspendă şi prinde viaţă lumea fabuloasă a poveştilor, a imaginaţiei la care ai acces doar printr-un ritual de iniţiere.
Aproape toate întâmplările au legătură cu hanul care devine un axis mundi , factor de coeziune şi stabilitate, ce închide între zidurile lui groase o întreagă lume. La han l-a întâlnit comisul Ioniţă în tinereţea sa pe Vodă Mihalache Sturza, crezând că este un simplu boier şi mărturisindu-i problema sa legată de pământ. Tot în apropierea hanului a apărut şi balaurul care i-a curmat viaţa boierului Năstasă Boromir. Bănuind infidelitatea soţiei, acesta i-a ieşit înainte pe drumul la la Roman. Irinuţa, care era însoţită de Alixăndrel Vuza, ibovnicul ei, a fost avertizată de primejdie de către Ifrim Zodierul, tatăl lui moş Leonte care narează întâmplarea. La han a poposit în tinereţe şi căpitanul de mazili Neculai Isac, a cărui poveste de dragoste cu ţigăncuşa Marga se termină tragic, lângă fântâna dintre plopi, cu uciderea acesteia. Un rol important îl are hanul în povestirea Cealaltă Ancuţă în care Todiriţă Catană, îndrăgostit de duduia Varvara, plănuieşte împreună cu Ancuţa răpirea tinerei, aflată în drum spre mănăstire.
O figură centrală , în toate povestirile pe tema hanului este cea a stăpanului locului, hangița, în cazul lui Sadoveanu, care dă viaţa hanului. „Toate ale lumii s-au dărâmat, au trecut...a rămas însă neschimbat hanul”. Și neschimbată a rămas și hangița, Ancuţa .Cealaltă Ancuţă, cea de demult, a rămas vie în amintirea celor care au cunoscut-o: comisul Ioniță , moș Leonte, Neculai Isac, Ienache coropcarul. Portetul Ancuţei tinere este realizat prin comparaţie cu mama sa: „Iar Ancuţa cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, umblă ca un spiridus încolo şi-ncoace, rumenă la obraji, cu catrința-n brâu și cu mânicile suflecate: împărţea vin şi mâncăruri, râsete si vorbe bune.”
Hanul este, deci, topos al lumii sadoveniene , fiind locul unde se află şi se depozitează „toate poveștile care se aud din om în om” şi care îi conferă un caracter mitic.