În literatura română, motivul privirii capătă o importanță aparte în operele lui Liviu Rebreanu prin profunzimea mesajului, conferind o perspectivă heterodiegetică asupra experienței umane în universul spiritual al operelor sale. Autorul utilizează privirea ca un instrument literar pentru a explora dimensiuni ascunse ale sufletului și pentru a transmite mesaje subiective complexe despre transcendere și destin. Psihologia personajelor este profund explorată în contextul privirii, evidențiind adesea trecerea către o dimensiune spirituală și comunicarea subtilă între lumea terestră și cea divină. În romanele scrise de Liviu Rebreanu, precum „Ion” și „Pădurea spânzuraților”, privirea devine un element cheie în conturarea complexității și profunzimii trăirilor personajelor în momentul trecerii în neființă.

În romanul „Ion”, motivul privirii apare ca element central în scena spânzurării cârciumarului Avrum. Povara datoriilor și situația financiară precară determină în privirea finală o expresie a remușcărilor și a conștiinței sale încărcate de greutatea trecutului. Imaginea „cu ochii ieșiți din orbite, spre oamenii ce se îngrămădeau în poartă să-l vadă” este adânc înrădăcinată în mintea Anei. Privirea sa devine un simbol al introspecției, atât pentru el însuși, cât și pentru cei din jur, ceea ce îi conferă o dimensiune morală semnificativă. În cazul Anei, privirea sa exprimă disperare și suferința iubirii neîmplinite. Ochii ei, pierduți în căutarea sensului vieții, sugerează drumul fără ieșire din întuneric și renunțarea la speranță „Ochii holbați nu mai vedeau nimic”. Cu ochii înstrăinați de lumea exterioară, privirea Anei devine doar un ecou al durerii sufletești la sfârșitul luptei interioare. Imaginea lui Badea Dumitru apare în fața cititorului înaintea momentului decesului. Ochii holbați „cu lumina înghețată” ai acestuia rămași deschiși după ultima suflare redau o dorință înscrisă și neîdeplinită, iar pe buzele întredeschise se putea citi șoapta „lumânare”. Privirea sa devine o oglindă a confruntării cu propriile frici și incertitudini, o încercare de a depăși limitele lumii materiale și de a atinge o dimensiune mai profundă, spirituală, care îi poate oferi alinare și împlinire.

În „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, motivul privirii se dezvoltă ca un element esențial în analiza psihologică a personajelor. Privirea devine o fereastră către sufletul fiecărui personaj osândit, dezvăluind straturi adânci de emoție. Sublocotenentul Svoboda, cu ochii săi rotunzi în care strălucește o mândrie invăpăiată, reflectă o conștiință puternică și o aspirație către o sferă superioară de existență, sugerând că privirea sa pătrunde chiar în lumea cealaltă „în privirea sa, se poate citi un amestec de curaj și dispreț față de moarte și o dorință de a înfrunta destinul”. Pe de altă parte, privirea omului nedreptățit, dar „de o dragoste uriașă” îl fascinează și înfricoșează pe protagonist în același timp, evidențiind complexitatea relației umane cu moartea și cu divinitatea. Personajul principal, Apostol Bologa, este caracterizat prin intermediul privirii în timpul pedepsei capitale din finalul romanului. Privirea sa este descrisă ca fiind nerăbdătoare și îndreptată spre strălucirea cerească, sugerând o căutare intensă a sensului parcursului uman în lumea spirituală. În contrast cu mândria și curajul, trăsături reflectate în privirea sublocotenentului ceh, privirea lui Bologa pare să indice o căutare profundă a transcendenței și a conexiunii cu ceva mai presus de lumea materială. Acest aspect sugerează că privirea sa este orientată către un scop sau o aspirație spirituală, căutând lumină și îndrumare într-o realitate care poate să-i ofere răspunsuri la întrebările sale interioare. 

Astfel, „privirea” în operele lui Liviu Rebreanu devine din parte a corpului fizic o modalitate profundă de comunicare a individului cu lumea interioară și spirituală. Ochiul devine astfel un instrument prin care autorul explorează dimensiuni ascunse ale psihicului uman și transmite mesaje subiective complexe despre relația dintre minte și spirit.