Literaria
O paralelă între Manifestul romantismului românesc și Manifestul romantismului francez

 Dintre toate țările europene, Franța a avut cea mai puternică influență culturală aspra României. După cum știm, încă de la începutul secolului XIX, de la sfârșitul epocii fanariote, boierii români, urmați ulterior de nou-apăruta burghezie, își trimiteau odraslele să studieze în străinătate, Franța fiind una dintre țările preferate.


 Pe plan cultural, începând din secolul XIX, cultura română era rămasă în urmă cu mult față de ceea ce se dezvoltase în Vestul Europei. Intelectualii români, în încercarea de a sincroniza cultura noastră cu cea occidentală, au luat drept model principal cultura franceză.


 Romantismul, curent ce punea în prim-plan cultivarea sensibilității și a subiectivității, a luat, pe plan literar, avânt în Franța târziu, după anii 1820, în timp ce în restul Europei începea să se manifeste încă din ultimii ani ai „Secolului Luminilor”. În 1827, Victor Hugo va publica opera dramatică Cromwell, a cărei prefață va fi manifestul romantismului francez. În spațiul românesc, după numai treisprezece ani, Mihail Kogălniceanu va înființa revista Dacia literară, revistă care, pe lângă faptul că, la momentul respectiv, era prima și singura revistă literară independentă, neafiliată politic, va avea, în cadrul primului număr, publicat articolul ce va fi considerat de critici drept manifestul romantismului românesc. Dată fiind influența franceză asupra activității culturale de la noi, chiar Kogălniceanu fiind francofil, există similarități între prefața dramei Cromwell și articolul Introducție la Dacia literară, dar mai ales există importante deosebiri.


 Prin Prefața dramei Cromwell, Victor Hugo se impune ca teoretician al romantismului francez, impunând principii inovatoare: libertate totală în ceea ce privește creația – celebra frază „nu există reguli, nici modele”, venită ca reacție la rigorile clasice – este un îndemn la creativitate și originalitate. „Să dăm cu ciocanul în teorii, în poetici și în sisteme”, este îndemnul revoluționar al poetului și romancierului către generațiile de scriitori. Își manifestă admirația față de natură și de legile ei: „Poetul nu are de primit sfaturi decât de la natură, de la adevăr și de la inspirație”, „drama este o oglindă în care se oglindește natura”. De asemenea, natura este folosită ca inspirație pentru metafore precum „poetul este un copac care-și produce operele, așa cum copacul își produce fructele”. Înclinația către exotic și macabru este și ea scoasă în evidență, grotescul fiind pus deasupra sublimului.


 Introducție la Dacia literară, articolul-program al revistei înființate de Kogălniceanu, vine atât ca o completare, cât și ca o aplicare locală a principiilor enunțate de Hugo. Conținutul ei poate fi structurat, din punctul meu de vedere, în două mari părți: cea în care prezintă succint revistele literare ce au apărut în spațiul românesc și alcătuiește un scurt istoric al lor, lăudând, în același timp, pe redactorii lor pentru inițiativa avută, și cea în care prezintă scopul revistei nou-înființate, așteptările pe care le are și principiile după care se va ghida. Este o parte ce se referă la trecut și una care se referă la vitor.


 Din prima, pe lângă prezentarea succintă a apariției revistelor literare în principate și cuvintele de laudă adresate fondatorilor lor, se observă și critica a două aspecte: în primul rând, înregimentarea lor politică, subiectele politice ocupând cea mai mare parte a revistei, iar în al doilea rând aspectul foarte regional, vocabularul folosit în articole fiind încărcat cu regionalisme muntenești/moldovenești/ardelenești etc, ceea ce știrbește din caracterul lor național. Astfel sunt formulați doi dintre cei patru piloni impuși de Kogălniceanu generațiilor de autori: unitatea de limbă și spiritul critic. În a doua parte a articolului ies în evidență critica adresată traducerilor, care „omoară în noi duhul național”, îndemnul pentru întoarcerea la resurse autohtone (istorie, folclor și natură – punct comun cu cel susținut de autorul francez) și este reiterat îndemnul la critică obiectivă. Astfel, în acest articol-manifest Kogălniceanu enunță cele patru principii care vor sta la baza literaturii romantice și pașoptiste române: întoarcerea la valori și resurse autohtone, renunțarea la traduceri, sau cel puțin diminuarea lor drastică, păstrarea exclusiv a celor de calitate, critica obiectivă, strict la nivelul operei, iar nu la persoana autorului sau la afinitățile politice ale acestuia, și unitatea de limbă, impunându-se folosirea unei limbi literare, cu un număr redus de arhaisme, regionalisme sau forme populare.


 Articolul-program al Daciei literare este astfel atât o completare a manifestului francez, cât și o aplicare pe plan local a acestuia, cele două completându-se, Prefața lui Hugo trasând liniile directoare ale curentului, iar Introducția lui Kogălniceanu venind ca o aplicare a ei pe plan local, în spațiul românesc. Se remarcă importante puncte comune, specificate clar în ambele texte, precum folosirea resurselor autohtone (francezul insistând pe natură) sau originalitatea scrierilor, autorii fiind încurajați să-și folosească din plin creativitatea.