Odată sădită în cultura română de către umaniștii secolului al XVII-lea, sămânța ideii de unitate de neam și de limbă a românilor își va tot căuta locul și timpul în care să crească și să prindă rădăcini. Literatura în limba română, și ea, va trece prin tot chinul căutării acelei fisuri prin care să iasă la suprafață. Drumul ei va trece, timp de două secole, prin straturile moi ale imitațiilor și traducerilor. Mihail Kogălniceanu simte că e timpul ieșirii la lumină a sufletului literar al românilor și, cu elanul romanticului tânăr și revoluționar, pune de-o revistă literară adevărată, „întâia revistă de literatură organizată” cum o numește, mai târziu, George Călinescu.
Se scria în limba română, dar local, fără relevanță, fără viziune, fără direcție. Existau și reviste, mai mult sau mai puțin literare, dar și ele sufereau de aceleași metehne. Vremurile frământau stârnite de fermenții eliberării în toată Europa, iar intelectualii români din toate provinciile românești, hrăniți cu ideile romantismului occidental, erau acum însetați de originalitate, autentic și valoare. 1821 le deschide gustul pentru schimbare voluntară, hotărâtă, fără compromisuri. Luptând pe mai multe fronturi deodată, ei fac politică, educație, sociologie, diplomație, critică și mai scriu și literatură. Pentru ca ideile lor să ajungă la sufletul și în conștiințele compatrioților, era nevoie de o platformă suficient de înaltă și de luminată pentru a fi văzută din toate colțurile românismului. Kogălniceanu creează această platformă publicând primul număr al „Daciei literare”. „Introducția” cu care deschide revista trasează clar direcțiile de urmat pentru a scăpa de tarele ce trăgeau în urmă, în jos, spre nicăieri.
Până acum dispersați, fiecare în colțul lui, scriitorii români sunt îndemnați să-și pună ideile, idealurile și talentul în slujba unui interes mai mare - cel al literaturii române autentice. Literatura aceasta se va naște și îmbogăți doar aducând împreună graiurile locurilor lor de baștină, specificul tradițiilor în care s-au născut, diversitatea legendelor cu care au crescut, unicitatea personalităților lor și propria lor atitudine față de oameni și viață. Toate acestea trebuie să se transpună în pagini care să redea și să împărtășească trăiri sincere, adevărate, curajoase despre trecutul, folclorul și natura patriei. Patria este Dacia, toți vorbitorii de limbă română împreună, cu tot ce au ei unic și diferit, fără uniformizare, dar cu același țel de eliberare și unitate. Kogălniceanu arată ce și cum trebuie făcut. Este posibil cu corectitudine, cu perseverență, cu respect față de valoare și fără vrajbă și dezbinare.
Negruzzi, Donici, Alecsandri, Alexandrescu, Bolintineanu sunt publicați în cele trei numere ale revistei. Doar trei numere au fost suficiente să sperie conducerea politică a vremii și să stârnească fiara cenzurii. Prea târziu însă, demonstrația că există unitate națională prin literatură fusese făcută. Romantismul oferă elanul, iar Dacia literară oferă culoarul pe care literatura română va căpăta originalitate și valoare.