Hanul este adoptat ca motiv al creațiilor literare de mulţi scriitori români. Plecând de la paşoptism şi terminând în perioada interbelică, există numeroase exemple ale adoptării motivului hanului: culegerea de povestiri „Hanu’ Ancuţei” de Mihail Sadoveanu, nuvela realistă psihologică „În vreme de război” şi „La hanul lui Mânjoală”, ambele publicate de Ion Luca Caragiale, nuvela psihologică „Moara cu Noroc” publicată de Ioan Slavici, şi, într-o mică măsură, romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu.

Fiecare dintre aceste opere fixează o anumită viziune asupra hanului, acesta având un scop diferit în fiecare operă menţionată.

Începând cu „Hanu’ Ancuţei”, toate povestirile conţinute în această culegere introduc, la un moment dat, Hanul Ancuţei. Fie că este vorba despre descrierea cadrului de dinainte de povestire, sau de povestirea în sine (cea introdusă prin procesul de inserţie), acesta este prezent în fiecare dintre capitolele volumului.

Hanul este înfăţişat asemenea unei lumi închise, protectoare („hanul acela nu era han, era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele.”), devenind pe parcursul fiecărei povestiri, un adevărat personaj, un adevărat paznic al oamenilor de treabă („în cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe, şi nici habar nu aveau dinspre partea hoţilor”), precum şi un tovarăş al celor ce aveau nevoie de el, luând parte la unele povestiri. Spre exemplu, acţiunea comisului Ioniţă are loc la acelaşi han, dar crâşmăriţa era „cealaltă Ancuţă”, mama celei ce ascultă cu interes povestirea din „tinereţile” comisului, povestire ce-l implică şi pe Vodă Mihalache Sturza. Tot pe aceste meleaguri, căpitanul Neculai Isac a avut o „întâmplare năprasnică”, chiar şi răpirea duducăi Varvara fiind pusă la cale în acest han.

Cu toate acestea, spaţiul poate fi considerat în acelaşi timp unul deschis. Răzeşi din Ţara-de-Jos, cărăuşi din Ţara-de-Sus, negustori, sau feţe bisericeşti precum părintele Gherman, sosiţi la Hanul Ancuţei pentru a depăna amintiri şi a închina „vin roş din oală nouă”, şi găsind-o pe Ancuţa împărţind „cu catrinţa-n brâu şi cu mânecele suflecate”, „vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune”, descriu o deschidere spirituală, crâşmăriţa menţinând aceeaşi atmosferă de petrecere, în ciuda schimbărilor lumii („la focuri, oameni încercaţi frigeau hartane de berbeci”), hanul devenind un spaţiu al voii bune şi al petrecerii, dar nu în ultimul rând, al amintirilor. În acelaşi timp, o deschidere către Moldova este prezentată, o întreagă ţară fiind adunată între zidurile groase ale cetăţii, un simbol al stabilităţii şi permanenţei.

Trecând mai departe, acţiunea din „În vreme de război” se foloseşte de cadrul hanului, povestea având loc, în cea mai mare parte, în interiorul hanului domnului Stavrache, fratele popei Iancu din Podeni. Opera începe prin descrierea unei întâmplări care va da cursul acţiunii până la final: „În sfârşit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo câţiva voinici, spoiţi cu cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneţi şi foarte cruzi, băgaseră spaima în trei hotare. Întâi începuseră cu hoţia de cai; apoi o călcare, două cu cazne; pe urmă omoruri. Între altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa Iancu din Podeni”.

În urma acestei întâmplări, Popa Iancu merge să-i ceară sfatul fratelui său, hangiul Stavrache, chiar înainte ca acesta să închidă. Astfel, hanul devine un loc de taină pentru preot, care doreşte să-şi mărturisească greşeala, recunoscând că era unul dintre hoţi. Aşadar, hanul devine loc de groază şi de spaimă, începând cu reacţia lui Stavrache la vestea primită, continuând cu visele avute de acesta în legătură cu sosirea popei din armată, crezând că cel din urmă este mort, şi terminând cu sosirea popei împreună cu nişte tovarăşi din armată, zbuciumat şi în mare necaz: „Dumneata ai la mână chezăşie averea mea. […] Am umblat cu banii reghimentului… şi de-aia am venit... să nu mă laşi... […] Dacă până poimâine n-am cincisprezece mii, trebuie să mă-mpuşc… Neică! Neică! Să nu care cumva să mă laşi…”.

Hanul este astfel un loc al disperării şi al pierzaniei, următorul ce va ajunge în această stare, pentru a doua oară, fiind Stavrache: „şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu gura plină de spumă roşcată. Ca o furtună se repezi, apucă masa şi o trânti de duşumea, făcând tot ţăndări.”; „Atunci începu o luptă crâncenă.”.

Aici, hanul reprezintă cadrul în care două vieţi complet normale, ajung să fie distruse, împreună cu cei care le trăiesc, reprezentând un loc al abisului, un loc în care s-a stabilit un nou curs vieţii, un curs întunecat, ce duce la nebunie: „Stavrache îi scuipa şi râdea cu hohot. Acu era legat butuc. […] Cum îi dete lumina-n ochi, Stavrache începu să cânte popeşte.”; „Zdrobit de luptă şi de gânduri, omul se aşeză încet pe pat şi privi lung asupra celui ţintuit jos, care cânta nainte, legânându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta.”.

Într-un mod similar poate fi perceput şi hanul din „Moara cu noroc”, spațiu principal al nuvelei. Cu dorinţa de a trăi o viaţă mai bună, plină de bogăţii şi fără de griji, Ghiţă părăseşte cadrul satului, ajungând la o moară părăsită, transformată în han. Dorinţa cizmarului se îndeplineşte, dar împreună cu bogăţiile materiale, sosesc şi necazurile, acestea fiind prezise de către bătrâna familiei, soacra lui Ghiţă: „omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.

Hanul, din loc al liniştii şi iubirii familiale, devine un adevărat loc al coşmarului şi desfrânării în momentul în care, fostul spaţiu închis, devine un loc pentru toată lumea, un adevărat han. Printre acea lume, se afla şi Lică Sămădăul, factorul cauzator al schimbărilor familiale şi mentale ale membrilor acesteia.

Începând cu sosirea sa, Lică îşi impune supremaţia asupra lui Ghiţă: „Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles?!”. Astfel, Moara cu noroc devine controlată în totalitate de Lică: pornind de la cei ce deţin hanul („Aci, la Moara cu noroc, nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică…”), şi completând cu controlul mental şi sufletesc la care sunt supuşi membrii familiei lui Ghiţă.

Acesta este împins la extrem de acţiunile sămădăului, având gânduri negre, familia fiind despărţită în final, ajungându-se la scopul lui Lică, controlul total al hangiului, prin îndeplinirea dorinţei sale: bogăţia. La han au loc diverse conflicte între Ghiţă şi sămădău, sau între Ghiţă şi Ana, nevasta sa, hanul primind caracterul de loc al începerii sfărşitului, zonă cauzatoare de conflicte, care vor face ca hanul, în final, să primească caracterul de zonă a diavolului şi a morţii.

Primul pas spre sfârşit este momentul întâlnirii cu Lică sămădăul. Din cauză că Ghiţă se simţea la ananghie, acesta încearcă să se protejeze, răspunzându-i sămădăului cu aceeaşi monedă: „El făcu, oarecum fără de voie, un pas spre Lică, îl apucă de amândouă braţele, îl ţinu strâns înaintea sa şi grăi cu glas înăbuşit: nu te mişca, dacă nu vrei să fie moarte de om!”. Astfel, Ghiţă este atras cu adevărat de partea răului, el însă realizând acest lucru: „îl apucă o înduioşare din ce în ce mai adâncă: îi era parcă n-a văzut-o de mult şi parcă era să se despartă de dânsa.”. În continuare, Ghiţă cumpără pistoale, câini şi angajează o slugă. Îşi pierde aşadar sensibilitatea şi dragostea faţă de Ana, râsul său candid devenind un zgomot nefiresc. Din slăbiciune, Ghiţă ajunge la duplicitate, pozând în om bun, dar consimţind la furturile lui Lică. Acest fapt atrage după sine convertirea bătrânei şi decăderea morală a Anei care, în final, ajunge să-l înşele pe Ghiţă cu Lică, chiar în văzul acestuia. Întărâtat, acesta jură că-l va pierde cu preţul propriei vieţi. Acesta este momentul decisiv în desfăşurarea acţiunii, moment în care cursul tuturor vieţilor implicate în evenimente iau o turnură neaşteptată, spre dezastru.

În final, după nenumărate certuri între Ghiţă şi Ana, cea din urmă ajunge să fie ucisă („Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul tot mai adânc spre inima ei.”) împreună cu hangiul („Răuţ îşi descărcă pistolul în ceafa lui Ghiţă, care căzu înapoi fără să mai poată afla cine l-a împuşcat.”). Astfel, povestea devine o adevărată cronologie a dezastrului şi a nebuniei, poveste găzduită de Moara cu noroc, care aduce cu ea norocul unei vieţi grele, pline de durere şi de desfrânare, ducând in final la destrămarea unei familii, şi la uciderea a nenumărate suflete. Aşadar, Moara transformată în han poate fi considerată un loc al diavolului, zonă care pune pe un drum greşit orice suflet îi trece pragul. Din această cauză, nici măcar cel care a pus în mâinile diavolului sufletul unei familii normale nu scapă nepedepsit, fiind dus la moarte de erupţia patimilor adunate în interiorul său, lăsate libere din momentul în care realizează că va fi prins: „Pintea îl găsi cu capul sfărâmat la tulpina stejarului şi rămase neclintit şi cuprins de fior în loc”.

Trecând mai departe, nuvela „La hanul lui Mânjoală” a lui Ion Luca Caragiale introduce un motiv al hanului asemănător cu cel din „Moara cu noroc”, şi anume o locaţie gazdă pentru diavol. Personajul principal al nuvelei este cuconul Fănică, „băiat tânăr, curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curăţel”. Acest personaj soseşte la Hanul lui Mânjoală, îngrijit acum de Marghioala Mânjoală, soţia celui care a înfiinţat hanul. Ca dovadă a obrăzniciei sale, acesta o ciupeşte într-un mod familiar, fata părându-i-se „frumoasă, voinică şi ochioasă”. De fapt, personajul principal trebuia să se logodească cu o altă fată, fata pocovnicului Iordache, dar acesta îi făcea ochi dulci hangiţei. Astfel, acesta este împins la păcat, hangiţa reprezentând demonul feminin, o întruchipare demonică („Era dracul, ascultă-mă pe mine.”), obiect al dorinţei şi o manifestare a exigenţelor unei personalităţi devoratoare. Forţele supranaturale intervin pentru a ajuta dragostea pasională, ducând la desfrâu („Întâi te dă pe la bune, ca să te spurce, şi pe urmă ştie el unde te duce...”), purtându-l pe cucon pe drumuri, pentru ca în final să se întoarcă la han, loc al manifestării supranaturalului, dovezile începând cu lipsa icoanelor („Dă-le focului de icoane! d-abia prăsesc cari şi păduchi de lemn…”), continuând cu prezenţa cotoiului bătrân şi a iedului celui negru, care se dovedesc în final a fii una şi aceeaşi fiinţă, o reprezentare a diavolului, şi terminând cu descoperirea vrăjii puse de hangiţă în căciula călătorului. Ajuns înapoi la han, cuconul este uimit de frumuseţea acestuia, rezultatul unei atmosfere „vrăjite” („Ce pat!... ce perdeluţe!... ce pereţi!... ce tavan!... toate albe ca laptele. Şi abajurul şi toate cele lucrate cu igliţa în fel de fel de feţe… şi cald ca sub o aripă de cloşcă… şi un miros de mere şi de gutui.”). Într-un final, hanul arde, „îngropând pe cocoana Marghioala […] subt un morman uriaş de jăratic.”

În cele din urmă, chiar şi romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu include un motiv al hanului, chiar dacă este într-o măsură neglijabilă. Cârciuma lui Avrum din Pripas reprezintă un han, un loc al relaxării şi al voii bune, comparabil cu Hanul Ancuţei. În ciuda acestui fapt, hanul este cadrul în care povestea ia o turnură cel puţin interesantă: lupta dintre Ion al Glanetaşului şi George Bulbuc, moment din care cele două tabere, prezentate mai departe în text, sunt delimitate între ele. Aşadar, hanul în acest roman poate fi considerat chiar un loc al luptei şi al eliberării, comparabil cu cel din „Moara cu noroc”.

În concluzie, cele spuse dovedesc că literatura română are nenumăraţi reprezentanţi ai motivului hanului, începând cu Hanul Ancuţei, comparabil cu cârciuma lui Avrum din romanul „Ion”, din punct de vedere al scopului ei principal, destinderea oaspeţilor; continuând cu Moara cu noroc, care la rândul său poate fi comparată cu hanul lui Stavrache din „În vreme de război”, ambele conturând un spaţiu al dezordinii şi al disperării, pentru ca în final să terminăm cu Hanul lui Mânjoală, comparabil şi el, la rândul său, cu Moara cu noroc, ambele reprezentând locaţii ale diavolului şi ale desfrâului, zone supranaturale cu efecte neobişnuite asupra celor ce le calcă pragul.