S-a scris mult şi contradictoriu despre epistolă, genul epistolar sau despre literatura şi arta epistolară. Totuşi, în pofida punctelor de vedere adesea divergente uneori chiar la acelaşi comentator literar, din mulţimea criticilor nu s-a găsit niciunul care să conteste valoarea acestor scrieri. Comentând rolul lor în dezvoltarea literaturii universale, majoritatea a salutat cu entuziasm în articolele lor critice caracterul cu totul particular al acestor epistole.
Mai există totuşi confuzii pe care le întreţin unii specialişti şi chiar unele dicţionare ce ţin de prejudecăţi documentaristice, având ca efect imprecizia termenilor şi subestimarea unor valori de prima mărime despre genul epistolar. La prima vedere, scrisoarea pare a fi un simplu mesaj ce emană de la emiţător către destinatar, fără să implice vreo intenţie artistică declarată, în sensul operei literare. .
Lucrarea de faţă va urmări să răspundă unor întrebări care aşteaptă de peste 150 de ani răspuns (din perioada paşoptistă, odată cu publicarea volumelor ,,Scrisori către Vasile Alecsandi” şi ,,Negru pe alb” de Ion Ghica şi, respectiv, Costache Negruzzi): Ce conferă scrisorii valoarea artistică? şi Există sau nu un gen epistolar real?.
Elementele primordiale, care duc scrisorile în zona artei sunt personalitatea şi talentul care ne indică numai sursa, cauza valorii, nu şi individualitatea ei. Particularităţile scrisorilor sunt naturaleţea, spontaneitatea şi sinceritatea. Camil Petrescu, teoretician şi practicant al scrisului anticalofil, subliniază că ,,epistola care tinde spre artă trebuie să aibă o singură calitate: autenticitate”. Paginile epistolare care interesează istoricul literar sunt cele ce au un farmec autentic, în care autorul se găseşte la polul opus artificialului, a stilului cu dinadins căutat, a expresiei pedante, a pozei, adică se situează într-un unghi de unde să ne apară nemistificată personalitatea emiţătorului. Corespondenţele care au devenit literare cum sunt ale Doamnei de Sevigne, George Sand sau Flaubert sunt capodopere de naturaleţe şi autenticitate. Marii epistolari, cum a fost Voltaire care trimitea 20-30 de scrisori pe zi, în anumite perioade, n-ar putea fi imaginaţi fără natureleţe şi spontaneitate.
În obţinerea valorii artistice epistolelor sale, alături de naturaleţe, sinceritate, spontaneitate, ce sunt caracteristicile artei epistolare, expeditorul trebuie să dea dovadă şi de plăcerea de a scrie scrisori, ca o prelungire a conversaţiilor dincolo de salon, obicei ce-şi găseşte originea în societăţile rafinate, cu ecouri şi în secolul al XIX-lea românesc, la Vasile Alecsandri sau Alexandru Odobescu. Este o consecinţă firească a talentului epistolar, care acţionează nu din motive exterioare, ci din impulsuri proprii, descătuşând bucuria de a se afla mereu în dialog. Un tip aparte de scriitor este epistolierul care nu are în vedere un public, stabilind un raport unic bilateral între sine şi destinatar. El respectă cât mai puţin regulile, este mai autentic şi, de aceea, cu atât mai preţuit în posteritate. Având înzestrări naturale, epistolierul realizează fără un efort anume propriul său roman, cu o artă ingenuă ce izvorăşte mai degrabă din puterea instinctului, decât din şcoală sau din studii. Unul din aceştia este Voltaire, considerat de francezi cel mai mare scriitor, tocmai datorită scrisorilor lui. La fel Flaubert a cărui corespondenţă este mai actuală decât unele dintre romanele sale, aşa cum în literatura română, sunt scrisorile lui Mihai Kogălniceanu, Alexandru Odobescu sau Duiliu Zamfirescu.
Dacă răspunsul la prima întrebare este, în parte, clarificat, cea de-a doua întrebare încă îşi aşteaptă răspunsul.
Genul epistolar este definit în unele enciclopedii, cum ar fi Larouse-Grand Dictionaire Universel, precum totalitatea operelor, cum ar fi romane, poeme, eseuri, discursuri, care au adoptat forma epistolară. În alţi termeni, genul epistolar cuprinde acele scrisori care au reuşit să-şi obţină o valoare artistică. Indiferent de scopul scrierii, corespondenţa ne poate releva un minuţios jurnal psihologic, în care regăsim cele mai fine mişcări sufleteşti, întotdeauna semnificative pentru destinul unui creator, cum găsim la Marcel Proust şi Alexandru Odobescu. Epistola ne poate introduce în laboratorul, uneori atât de complicat, al scriitorului, şi atunci, scrisorile alcătuiesc un senzaţional jurnal de creaţie, ca în cazul lui Gustave Flaubert, Duiliu Zamfirescu sau Anton Cehov.
Valorii istorico-literare a corespondenţei i se adaugă una ideologică, de cunoaştere, de propulsare a ideilor. În cele vreo 18.000 de scrisori, Voltaire a sintetizat epoca lui cu toate faţetele ei şi pe toate planurile. Idei filozofice, politice, religioase, literare sunt discutate cu o rară pasiune intelectuală. Scrisorile paşoptiştilor de la noi, precum cele ale lui Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, compun prima istorie a revoluţiei şi, în acelaşi timp, ideologia ei, întrucât sunt înţesate de consideraţii filozofice, sociale şi politice.
Astfel, în timp ce scrisoarea trebuie fixată în categoria ei proprie şi înţeleasă modern, ca o operă, cu multiple posibilităţi de expresie, genul epistolar, extrem de permisiv, reprezintă mai mult o noţiune istorică, decât una estetică.
Termenul ,,epistolar” provine din fr. épistolaire şi desemneaza ceea ce are legătură cu scrisoarea, cu epistola, cu corespondenţa prin scrisori sau cu operele compuse în formă de scrisori, în proză sau în versuri. Genul epistolar, înglobându-le pe toate acestea, se raporteaza totuşi, în primul rând, la corespondenţa literară, la scrisoarea cultivată ca specie literara, mai ales în Franta secolelor XVII şi XVIII. Opere ca Provincialele lui Pascal, Scrisorile persane ale lui Montesquieu, Clarissa Harlowe de Richardson aparţin eseului sau romanului, aşa cum Scrisorile în versuri (ex. Scrisorile lui Eminescu) aparţin genului liric, iar Scrisorile lui Ion Ghica - memorialisticii, aici fiind vorba doar de o simplă convenţie literară.
Specie literară a prozei memoralistice, scrisoarea este scrierea în proză sau în versuri, adresată unei persoane reale sau fictive, unei personalităţi prin care autorul expune într-o formă familiară, păreri, impresii, adesea critice, asupra unor probleme morale, filosofice, literare. Ca specie literară, scrisoarea (epistola) este un text ,,deschis”, care se adresează şi altor cititori decât cel căruia îi este destinată formal. Un gen cu tradiţii în spaţiul cultural autohton, privit din unghiuri diferite, epistolele se evidenţiază prin caracterul lor documentar, informativ sau pentru mărturiile pe care le devoalează pentru a defini ideologii, perioade sau contexte sociale şi politice distincte.
În literatura universală, specia a fost ilustrată de: Voltaire (Scrisori filozofice), Fr. Schiller (Scrisori despre educarea estetică a omului), R. M. Rilke (Scrisori către un tânăr poet), iar în literatura romană de Costache Negruzzi (Negru pe alb) şi Ion Ghica (Scrisori către Vasile Alecsandri).
Scrisoarea aparţine acelor tipuri de comunicare scrisă ce servesc la menţinerea relaţiilor sociale. Istoria formării sale este strâns legată de istoria alfabetizării, a însuşirii scrisului, iar avântul ei este influenţat cel mai mult de clasele sociale care foloseau scrisul. În secolele precedente, posibilităţile de comunicare oferite de corespondenţă erau stăpânite în mod diferit de diversele straturi sociale: în timp ce aristocraţia folosea corespondenţa pentru păstrarea şi îngrijirea relaţiilor familiale şi oficiale, iobagii au scris sau i-au rugat pe intelectualii locali să scrie pentru ei exclusiv plângeri sau cereri.
Corespondenţa întreținută de marile personalităţi prezintă o deosebită valoare documentară, istorică, psihologică, morală şi estetică.
Epoci întregi din istoria umanităţii, biografii de personalităţi ilustre, de scriitori şi artişti, ne sunt mai complet cunoscute din scrisori. Prin faptul de a nu fi destinată publicităţii, în majoritatea cazurilor, scrisoarea apare ca un document psihologic mai autentic, punându-ne în legatură nemijlocită cu autorul.
Structura scrisorilor se aliniază clişeelor formale fixe (datarea, formula de adresare, formulele de început, confirmarea, expunerea, încheierea, formula de rămas-bun), ceea ce asigură autorul scrisorii că îşi transmite mesajul într-o formă adecvată.
Evoluţia scrisorii din Antichitate până în Paşoptism
Această tradiţie îşi are rădăcinile în Antichitate, iar evoluţia ei a fost influenţată de diferitele epoci şi straturi sociale. Regulile formale şi de editare ale scrisorilor erau stabilite în ghidurile de corespondenţă (Ars Dictandi) de colecţiile de mostre (formularium) şi de colecţiile de corespondenţă (epistolarium). Albericus Cassinensis a fost primul care a sistematizat regulile de corespondenţă în secolul al XI-lea, fiind urmat de capodoperele scolastice ale cancelarului Alberto de Morra şi ale abatelui Jean de Limoges, care au uniformizat şi tipizat regulile referitoare la corespondenţă.
Antichitatea greacă şi latină cunoaşte scrisorile lui Dionis din Halicarnas, cu vizibile implicaţii de critică literară ale lui Seneca, reprezentând materia unui tratat filozofic, şi cele, rămase celebre, ale lui Cicero, prin valoarea lor istorică şi literară constituind adevărate modele de naturaleţe.
În Evul Mediu, arta de a compune scrisori oficiale (ars dictandi, ars dictaminis) devine obiect de studiu obligatoriu, cu metoda şi regulile precise ale unei discipline, ceea ce duce la o convenţionalizare a scrisorii. De-a lungul Evului Mediu, regulile rigide ale scolasticii şi-au pus amprenta pe structura scrisorilor, acestea putând căpăta o tonalitate literară doar în perioada Renaşterii. Tot în această perioadă începe să fie folosită şi limba maternă în unele părţi ale structurii bine-stabilite. Mai târziu, corespondenţa în limba maternă a fost răspândită de Reforma protestantă, care a canonizat şi formulele din Evul Mediu (formula de adresare, de salut, de rămas-bun), dând clişeelor folosite în corespondenţă un caracter puternic religios. Iluminismul nu a mai continuat tradiţiile medievale de corespondenţă, iar scrisoarea devine în această perioadă un gen literar independent; prin urmare se va produce şi diferenţierea tematică a acesteia (scrisoare cu caracter de afaceri, scrisoare particulară, scrisoare de dragoste). Eliberarea iobagilor, migraţiile, plecările în America, frontul şi prizonierii de război aduc o nouă cotitură în dezvoltarea stilistică şi de conţinut a scrisorilor. Evenimentele politice şi sociale în formare, începând din a doua jumătate a secolului XIX, în Ungaria şi Transilvania, au dus la necesitatea şi răspândirea corespondenţei. În această perioadă, se elaborează modele de scrisori şi pentru oamenii de rând, acestea sunt publicate în cărţile şcolare de citire şi în caietele de corespondenţă de dragoste şi de campanie. Dintre soluţiile tematice, ideologice şi de structură oferite în manualele şi caietele de corespondenţă, influenţele referitoare la soluţiile formale s-au înrădăcinat cel mai adânc în conştiinţa publică. În cursul corespondenţelor din ce în ce mai frecvente, scrisorile se acomodează la nevoile din ce în ce mai familiare, mai personale şi la sfera comunicării cotidiene.
Epistolierii Evului Mediu şi ai Renaşterii (Cola di Rienzo, Petrarca, Erasmus, Nicolaus Olahus, Jean de Montreuil) vor spori interesul corespondenţei lor în măsura în care se sustrag tratatelor de retorică şi se abat de la regulile dogmatice ale dictamenului.
Putem privi însă genul epistolar şi din perspectiva punctelor comune pe care le are cu retorica, mai precis cu discursul argumentativ. De aceea, vom considera expeditorul – oratorul şi ne vom îndrepta atenţia asupra ethosului oratoric (expeditorul îşi creează o imagine prin discurs, dar există şi o imagine prelabilă a acestuia în relaţia să cu destinatarul), iar destinatarul – auditoriul. Eficienţa discursului se leagă de felul în care expeditorul este capabil să se plieze, să înţeleagă particularităţile auditoriului căruia i se adresează. De aceea, este bine ca fiecare orator să-şi facă o imagine despre auditoriu său şi în funcţie de această imagine să-şi modeleze discursul, pentru că auditoriul este o piesă cheie a discursului eficient. Expeditorul trebuie să-şi înceapă comunicarea de la elemente cunoscute destinatarului său sau care considera că îl interesează pe cel din urmă.
În epoca moderna, modelul genului epistolar îl dă Italia secolului al XV-lea, unde înfloreşte o societate strălucitoare, care cultivă conversaţia galantă. Spiritul acesta trece în secolele următoare (secolele XVII, XVIII) în Franţa, adevărata patrie a genului epistolar, care-1 duce la desavârşire. Stilul oral intră acum, pentru prima dată, în literatură. Scrisoarea devine formă literară la modă, încorporând un spirit cum nu se mai întâlnise în istoria literaturii. Maeştrii genului sunt M-me de Sévigné şi Voltaire, a cărui corespondenţă însumează aproape 18000 de scrisori. Secolul al XIX-lea, fără să mai considere scrisoarea ca gen, este şi el foarte bogat în corespondenţe literare, deosebit de interesante ca document psihologic şi estetic, aparţinând lui Stendhal, John Keats, Prosper Mérimée, George Sand, Gustave Flaubert, Feodor Dostoievski, Anton Cehov. La fel de revelatoare se dovedeşte, în secolul al XX-lea, corespondenţa lui Marcel Proust.
La noi, neexistând un secol al scriitorilor preţiosi, corespondenţa apare din alte impulsuri, mai întâi sociale şi patriotice, legate de epoca revoluţiei din 1848 şi a Unirii, şi apoi ca necesitate de a conversa a unor oameni de lume. Ea este mai onfesiva, mai spontana, mai putin lustruită, într-un fel, mai autentică. Marii epistolieri români (Ion Ghica, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu) contribuie la înflorirea tinerei noastre literaturi moderne şi prin corespondenţa lor, ce revelă uneori virtuţi literare notabile. Semnificative pentru ideile estetice ale autorilor sunt scrisorile lui Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale şi mai cu seama cele ale lui Duiliu Zamfirescu, acestea din urmă constituind cel mai interesant jurnal epistolar de la noi.
Spre deosebire de memorii, (auto)biografie, cronică, memorialul de călătorie atestat încă din Antichitate (Herodot, Xenofon, Plutarh), corespondenţa literară apare, mai ales, după anul 1900. În mod incontestabil, „scrisorile” propriu-zise apar mult mai înainte, datând chiar din Antichitate (Seneca, 20 de cărţi de scrisori morale către Luciliu (Ad Lucilium epistelarum moralium libri XX; 62 d. Hr.), dar acestea nu constituie scrisori particulare. Ele sunt adresate doar formal unei singure persoane, în realitate reprezentând memorii sub aspectul epistolar. Spre exemplu, scrisorile din preclasicismul francez ale lui Voiture, Guez de Balzac comportă o vădită preocupare literară şi sunt destinate unei largi circulaţii. La fel de puţin aparţin speciei corespondenţei scrisorile lui Duiliu Zamfirescu sau ale lui Titu Maiorescu, care vor provoca o atitudine severă din partea lui George Călinescu „Scrisorile sunt compuse spre a fi admirate”. Gândul la viitorii cititori transpare şi în Scrisorile către Vasile Alecsandri ale lui Ion Ghica, din „scrisorile” pe care şi le adresează Ion Luca Caragiale şi Alexandru Vlahuţă în „Universul” (1909), ca şi din epistolele în versuri ale lui Grigore Alexandrescu. Prin urmare, trebuie făcută delimitarea necesară între scrisoarea literară, ca specie bine definită, şi cea cu destinaţie specială, de corespondenţă directă, ferită iniţial de indiscreţia literaţilor, devenind, în timp, veritabile documente de viaţă.
Speciei corespondenţei autentice aparţine, astfel, schimbul de scrisori dintre Paul Claudel şi Roger Martin du Gard, dar şi scrisorile lui Gustave Flaubert, care îi conturează autorului în cel mai pregnant mod portretul interior. Printre epistolierii clasicismului francez se numără doamna de Simiane, nepoata altei reprezentante a genului, marchiza de Sévigné, dar şi personalităţile revoluţiei, Mirabeau, Camille Desmoulins. Alternare de cotidian, anecdotic şi istoric, corespondenţa capătă frecvent o coerenţă şi o unitate deosebită, ca în cazul scrisorilor lui Diderot către Sophie Volland.
Publicând fragmente din corespondenţa lui Vasile Alecsandri sau a lui Costache Negruzzi, „Convorbirile literare” exprimă teza referitoare la conceptul personalităţii şi al scriiturii ca eveniment: interesante sunt nu orice fel de documente originale, ci doar cele care îi privesc pe marii scriitori şi care au în centrul lor figura unei personalităţi. În spiritul pozitivist al epocii, „editorii” se arată interesaţi de ceea ce se ascunde îndărătul creaţiei. Prin aceste documente, literaturii i se opune, ca o altă faţă a ei, imaginea celui care scrie. Printre numeroasele corespondenţe a căror valoare literară nu poate fi contestată şi dindărătul cărora transpare imaginea celui care scrie, se numără cea a lui Voltaire şi Mérimée, Francis Jammes şi Paul Valéry, dar şi a lui Nicolae şi Iancu Vacărescu, Ion Heliade Rădulescu şi Costache Negruzzi, Ion Luca Caragiale şi Duiliu Zamfirescu, Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Corespondenţa dintre Eminescu şi Veronica Micle, spre exemplu, a constituit pentru istoricii literari un material de o valoare inestimabilă, acoperind numeroase spaţii albe din biografia poetului, iar pentru critici, stabilirea unor punţi de legătură cu creaţia literară, erotica eminesciană atingând culmile cele mai înalte în poetica românească. Ba mai mult, s-au creat şi unele confuzii polemice legate de asimilarea creatoare a elementului biografic, ştiut fiind faptul că iubitele lui Eminescu au fost spiritualizate într-un chip blond, astral, adevărate întruchipări perfecte ale naturii.
Pe planul literar propriu-zis, corespondenţa se individualizează ca specie literară în clasicism şi romantism, racordându-se vârstei literare a vremii. Ea se diversifică în funcţie de anumite particularităţi ce ţin de natura comunicării şi, fireşte, de talentul autorului, devenind uneori un produs literar independent. De menţionat că proza noastră artistică apare şi se dezvoltă, în prima ei fază, sub semnul memorialisticii epistolare şi de călătorie şi aparţine momentului 1848, corespunzător literaturii premoderne şi moderne.
Deşi scrisorile sunt prevăzute pentru un destinatar concret, semnatarii nu exclud posibilitatea unor lectori nedoriţi, de aceea îşi iau măsurile de precauţie. Apărând fără intenţia publicării, scrisorile devin simple artificii care nu mai au nimic cu trăirea imediată. Ca şi în cazul celorlalte specii ale literaturii de mărturisire, corespondenţa va sfârşi prin a deveni o convenţie. Dacă privim înapoi în istorie, vom vedea că romanul epistolar se năştea aproape odată cu romanul clasic, procedeul scrisorilor găsite fiind una din primele tactici legitimatoare ce încercau să confere credibilitate şi respectabilitate literară romanului. Romanul epistolar aducea totodată o alternativă mai verosimilă naraţiunii „omnisciente”, iar în cazul multiplelor linii epistolare descentra puternic naraţiunea, introducând o relativizare a punctelor de vedere. Canonul modernist avea să se dezintereseze de procedeele romanului epistolar, resimţite ca artificioase (la noi, Camil Petrescu este o fericită excepţie). În schimb, tocmai pasiunea pentru artificiu îi va face pe postmoderni să revalorifice această vetustă convenţie literară. Dacă în romanul realist, exista un narator editorial care asigura o minimă regie a succesiunii epistolelor (explicând eventual circumstanţele găsirii lor), aici scrisorile sunt introduse abrupt, fără niciun fel de preparative. Convenţia epistolară convine autorilor optzecişti, în primul rând, pentru capacitatea ei de legitimare autenticistă. Funcţia aceasta nu s-a schimbat prea mult în raport cu protoromanul secolului al XVIII-lea, în care scrisorile şi jurnalele pretins olografe autentificau textul. Scrisorile, manuscrisul găsit, memoriile, toate acestea pretind că provin nu din spaţiul ficţiunii, ci din cel al realităţii şi tind să fie creditate automat de cititor în virtutea unui fel de prezumţie de realitate. Ele pretind a fi dovezi înainte de a fi texte, mărturii genuine înainte de a fi creaţii. Această creditare pripită vine probabil şi din plăcerea vicioasă a voyeur-ului, fiindcă orice cititor de romane epistolare se ştie vinovat de violarea secretului corespondenţei. Trucul scrisorilor găsite târziu şi constituite în documentar este adesea utilizat şi în literatura noastră. Numeroşi autori vor folosi scrisoarea ca pretext, mai ales în genul dramatic, unde scrisoarea face personajul să vorbească fără ca el să fie prezent, aşa cum se întâmplă în lucrările lui Ion Luca Caragiale.
Perioada paşoptistă sau vocaţia începuturilor
Caracterizată printr-o puternică manifestare a conştiinţei naţionale în toate provinciile româneşti, perioada fixată, cu aproximație, între 1830-1860 delimiteaza o epocă distinctă în evoluţia istorică a literaturii române, numită în mod curent epoca paşoptistă. Debutul perioadei este legat de ieşirea Ţărilor Române de sub dominaţie otomană de la începutul unei energizări economice şi al dobândirii libertăţilor politice. În al doilea pătrar al veacului al XIX-lea, civilizaţia şi cultura din Ţările Romane încep să se orienteze spre Occident. Redirecționarea are două cauze importante: pe de o parte criza Imperiului Otoman, iar, pe de alta parte, într-un context mai larg european, trezirea conştiinței naţionale.
Perioada paşoptista este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, perioadă care, pentru literatura română, înseamnă epoca de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.
Perioada paşoptistă se afirmă ca primul moment cu adevărat literar din literatura noastră. În această perioadă, se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultura şi literatura lumii, alături de revenirea spre valorile morale şi artistice ale spiritualităţii româneşti. Scriitorii devin conştienţi că literatura şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru naţional, a surselor tematice şi de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria naţională.
Scriitorii paşoptişti au avut vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. Paşoptismul literar s-a manifestat într-o juxtapunere de curente literare, direcţii estetice şi stiluri, coexistând laolaltă elementele iluministe cu cele de neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic şi naţional, toate în formele romantismului, ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern, în descendenţa celui francez şi a celui german.
Îmbinarea de studiu monografic (autobiografii, memorii, corespondenţă) stă la baza povestirilor şi a nuvelelor (,,Holera” de Alecu Russo, ,,Iluzii pierdute” şi ,,Un întâi amor” de Mihail Kogălniceanu, ,,Aminitirile colonelului Lăcusteanu” de Grigore Lăcusteanu, ciclul ,,Păcatele tinereţilor” din care se remarcă ,,Toderică” de Costache Negruzzi), numeroaselor încercări de roman (,,Manoil” şi ,,Elena” de Dimitrie Bolintineanu, „Mistere din Bucureşti” de Ioan M. Bujoreanu, ,,Don Juani din Bucureşti” de Radu Ionescu), epistolelor (,,Negru pe alb” de Costache Negruzzi, ,,Scrisori către Vasile Alecsandri” de Ion Ghica), romanului terminat (,,Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon).
Epistola reprezintă o comunicare prin intermediul căreia se trateaza un subiect filozofic sau moral. Scrisorile obişnuite conţin formulele esenţiale de adresare şi au scop informativ, oamenii uzând de o modalitate eficientă (pentru acele vremuri) de a transmite anumite evenimente. Scrisoarea încărcată cu elemente de limbaj colocvial este evitată de către autorii paşoptişti, aceştia optând pentru creaţii literare cu caracter artistic.
Schimbul perpetuu de scrisori între autori constituia o importantă trecere în revistă a ultimelor idei şi concepţii literare. Corespondenţa are un caracter concludent în ceea ce priveşte dorinţa scriitorilor de a fi siguri că realizările lor sunt de bun augur înainte de a fi destinate publicului cititor.
Caracterul beletristic al anumitor epistole ale acestei perioade demonstrează inevitabila asociere a scrisorilor cu opere literare. De exemplu, ,,Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri” pot fi încadrate atat în stilul epistolar, cât şi în cel beletristic. Dinamica conţinutului se extinde pe aria curiozităţii marcând o analogie cu creaţiile literare. Sunt respectate rigorile genului epistolar, conţinutul lipsit de informaţii exacte nerespectând rostul iniţial al scrisorii, decalând posibila combinare a două genuri diferite.
Concluzionând și sperând că cele două întrebări și-au găsit, cel puțin parțial răspunsul, genul epistolar este un ansamblu separat de creaţii, asocierea cu genul beletristic fiind posibilă numai în corespondenţele dintre scriitori.
