Element al universului

„apa” a fost şi a rămas întotdeauna izvorul şi leagănul primordial al vieţii pe pământ. Ideea o întâlnim pentru prima dată la Thales (vol. Antologie filosofică. Filosofia antică, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, Col. BPT).

Pentru filosoful grec, totul se naşte din apă şi se reîntoarce în ea. Ceea ce l-a făcut pe Thales să admită apa ca unic principiu a fost capacitatea acesteia de a primi diferite forme, de a se modifica. Apa este întotdeauna în mişcare, constată filosoful. El dă câteva exemple în acest sens. În stare normală, spune el, apa este fluidă, dar poate să se solidifice, devenind gheaţă; prin evaporare, se transformă în nori care plutesc deasupra pământului, iar vaporii, prin condensare, devin ploaie. Prin retragerea apei mărilor rămâne uscatul. Dar din pământ ţâşnesc izvoare ce înseamnă, concluzionează Thales, că pământul a redevenit apă. Mai mult chiar, apa se întâlneşte pretutindeni: în seminţe, în plante, în alimente, în organisme animale şi umane. Ea are deci un circuit continuu, iar

„acolo unde este mişcare este şi suflet şi viaţă”.

La polul opus, ocupându-se de sugestia pe care imaginea apei o lasă asupra privitorului, G. Bachelard vede în acest concept o proiecţie a morţii, ce poate furniza o sim¬bolistică specială.

Şi la V. Voiculescu apa apare ca o chemare a morţii. Cele trei proze al căror spaţiu de desfăşurare îl reprezintă mediul acvatic (Lostriţa, Pescarul Amin, Lacul rău)

„au comună ideea că leagănul vieţii şi al morţii, al dragostei şi eliberării de păcat rămâne apa. În ea trebuie căutaţi şi se pot regăsi strămoşii (e cazul pescarului Amin), ea se identifică cu spaţiul dragostei, chiar dacă e plătită cu viaţa (Lostriţa) şi tot acolo îşi află judecata cei ce nu mai ţin datinile, călcând opreliştile (Lacul rău)” (Florentin POPESCU, Pe urmele lui Vasile Voiculescu, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1984).

Deşi apa semnifică şi în povestirile lui Voiculescu o chemare a morţii, moartea

„nu va fi însă niciodată o fiică a disperării ultime ca în literatura pe care o comentează Bachelard. Pentru că apa din povestirile prozatorului nostru nu este «apa moartă», lacul adânc şi nemişcat sub lucirea lunii al romanticilor sau cel din poezia lui Poe (un «cer răsturnat», cum îl comentează acelaşi Bachelard), lacul apelor limpezi şi neclătinate şi al pietrelor fără viaţă de pe fund, sau în sfârşit lacul văzut ca suprafaţă, ca oglindă, atât de lipsit de viaţă încât cheamă moartea prin nemişcarea lui” (Sorin TITEL, Proza lui V. Voiculescu, în “România literară”, an V, 1972, nr. 49, p. 10.).

Astfel, eroii înghiţiţi de ape în povestirile lui Voiculescu (Amin, Aliman, Gheorghieş) nu mor ca urmare a unei disperări, ci mai curând sunt victimele unei fascinaţii, iar moartea lor, deloc violentă, este mai degrabă un abandon voit în braţele mângâietoare ale valurilor.

Există trei teme dominante dacă avem în vedere simbolistica apei : origine a vieţii, mijloc de purificare şi centru de regenerescenţă.

Apa este materia primă :

„Totul era apă” spun textele hinduse,

„întinderile de ape nu aveau ţărmuri” spune un text taoist. Origine şi vehicul al oricărei forme de viaţă,

apa este seva şi, în anumite alegorii tantrice, ea reprezintă însuşi suflul vital. Pe plan corporal, şi pentru că este un dar al cerului, apa este un simbol universal al fecundităţii şi fertilităţii.

Apa este, de asemenea, un mijloc de purificare rituală. Ea a fost dată de Dumnezeu pământului. În Biblie,

apa devine simbolul vieţii spirituale şi al Duhului, oferite de Dumnezeu şi adesea refuzate de oameni. Iisus reia acest simbolism când îi vorbeşte femeii din Samaria

„Cel care va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan, 4, versetul 14).

Apa, care în Vechiul testament este mai presus de toate simbol al vieţii, devine simbol al Duhului în Noul Testament (Apocalipsă, 21). Iisus Hristos îi arată samaritencei că este Stâpânul

apei vii (Ioan 4, 10). El este izvorul

„dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea” (Ioan, 7, 37-38).

Apa ţâşneşte din pieptul Lui ca din stânca lui Moise, iar când, răstignit, este străpuns cu lancea, din rană îi curg

apă şi sânge.

Apa vie vine de la Tatăl şi ea se transmite prin Hristos sau prin harul Sfântului Duh. Sfântul Atanasie precizează sensul acestei doctrine spunând

„Tatăl fiind izvorul, Fiul este numit fluviu, iar noi ne adăpăm din Duh” (Ad Serapionem, 1, 19).

Apa dobândeşte deci un sens de eternitate, iar cel care bea din această

apă vie se împărtăşeşte din nemurire (Ioan, 4, 13-14).

Apa vie, apa vieţii se prezintă ca un simbol cosmogonic. Ea este o poartă spre veşnicie tocmai pentru că purifică, vindecă şi întinereşte.

După Tertulian, Spiritul divin alege

apa dintre celelalte elemente şi o preferă, pentru că, încă de la începuturi,

apa se prezintă ca o materie perfectă, fecundă şi simplă, complet transparentă. Ea are prin ea însăşi o virtute purificatoare şi acesta este un motiv în plus ca să fie considerată sacră. Aşa se explică folosirea ei în abluţiunile rituale: prin însuşirile sale, ea şterge toată fărădelegea şi toată necurăţia. Numai

apa botezului spală de păcate şi ea nu este conferită decât o dată, pentru că ea îngăduie intrarea într-o stare nouă: cea de om fără păcat.

În sfârşit,

apa mai simbolizează viaţa, apa vieţii care poate fi descoperită în beznă şi care are puteri regeneratoare. În Coranul, 18, 61-63, peştele aruncat la confluenţa celor două mări, în Surata Grotei, învie atunci când este cufundat în

apă. Această temă revine constant în tradiţia mistică islamică, în special în Iran. În legendele despre Alexandru, acesta pleacă în căutarea izvorului Vieţii însoţit de Andras, bucătarul său. Într-o zi, pe când acesta spăla un peşte sărat la un izvor, peştele a înviat şi Andras a găsit şi el nemurirea. Acest izvor se găseşte în Ţara Întunericului.

Simbol al vieţii sau chemare a morţii,

APA rămâne un element esenţial pentru omenire. O civilizaţie tehnică şi industrială, prin lipsurile şi poluările cărora le dă naştere, poate accentua nevoia, pofta, dar şi teama de

APĂ. Bibliografie Antologie filosofică. Filosofia antică, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, Col. BPT POPESCU, Florentin, Pe urmele lui Vasile Voiculescu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1984 TITEL, Sorin, Proza lui V. Voiculescu, în „România literară”, an V, 1972, nr. 49 VOICULESCU, Vasile, Capul de zimbru, nuvele postume, Editura pentru literatură, București, 1986