Stavrache - între iluzie și nebunie

Motivul hanului este unul recurent în literatura română, mai ales în operele scriitorilor clasici: Ioan Slavici (nuvela Moara cu noroc) și I.L.Caragiale (nuvelele La hanul lui Mânjoală, În vreme de război, O făclie de Paşte).


În nuvela „În vreme de război” scrisă de I.L.Caragiale, imaginea hanului este asociată ideii de alienare. Hangiul, prin definiţie, este o persoană legată material şi afectiv de locul lui pe care şi-l apără: Stavrache înnebuneşte între pereţii hanului, fără a se gândi vreo clipă să-l părăsească.


În această nuvelă de factură psihologică se urmăreşte procesul complex al dezumanizării hangiului Stavrache, cauzată de setea de înavuţire care este urmată de obsesie şi, inevitabil, de nebunie.


Incipitul nuvelei îl prezintă pe Stavrache ca foarte mulţumit, cu han la drum. Asemenea tuturor hangiilor, trăieşte cu spaima de a nu fi prădat de hoţi „Câte nopţi nu dormise el o clipă măcar cum se cade, trăgând cu urechea şi aşteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte!”.


El se arată foarte îngrijorat de soarta fratelui său, popa Iancu din Podeni, care este în acelaşi timp şi capul unei bande de hoţi. Hangiul găseşte o soluţie ingenioasă, trimiţându-l pe front împreună cu nişte voluntari. Plecarea fratelui său a cărui avere rămâne în posesia lui, constituie factorul extern care declanşează o dorinţă puternică de înavuţire ce îi modifică radical comportamentul. Caracterizarea făcută de autor la începutul operei „om cu dare de mână”, contrastează puternic cu atitudinea violentă faţă de fetiţa săracă: „Lasă covrigul jos, hoaţo! De mici vă-nvăţaţi să furaţi; [...] fără o vorbă, lip ! o palmă peste fălcuţa îngheţată”.


Autorul notează minuţios transformările comportamentale ale hangiului care evoluează de la nelinişte, încordare, anxietate la o spaimă teribilă ca nu cumva popa să se întoarcă şi să-şi ceară averea înapoi. Trăirile personajului sunt puse în relaţie directă cu manifestările naturii. Tensiunea, teama permanentă care-i macină sufletul sunt însoţite de ritmul sacadat al ploii: „zloată nemaipomenită, ploaie, zăpadă, măzăriche şi vânt vrăjmaş”. Dezlănţuirile nocturne ale vântului, ca simbol al haosului cosmic, sunt în relaţie cu întunericul stihial al psihicului lui Stavrache. Îndoiala îl torturează şi apar primele întrebări „Dar o să îndrăznească să se mai întoarcă? Dar dacă îndrăzneşte şi se-ntoarce? Atunci, ce-i de făcut?... Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba!”.


La citirea primei scrisori, întâi plânge, gândindu-se că fratele său îşi spală păcatele pe front, însă din subconştient răzbate dorinţa de a-l vedea mort, pentru a intra legal în posesia averii acestuia. A doua scrisoare îl linişteşte într-o anume măsură, pentru că este anunţat că sublocotenentul Iancu Georgescu a murit „Dar un bărbat trebuie să-și facă inimă! Nu trebuie să se lase copleşit aşa de durere. A strâns bine scrisoarea; s-a spălat pe ochii, a pus caii la brişcă şi a plecat repede la târg să întrebe pe avocat cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moştenitor.”


Însă Stavrache cade iar pradă stărilor obsesive, Caragiale introducând un nou element psihic - percepția obscură a nevăzutului, presimţirea, care îl torturează neîncetat. Planul real alternează cu cel oniric ajungând să se substituie unul pe altul. Atunci când este prezentată realitatea, care ar trebui să apară ca un univers coerent şi stabil, naratorul, dimpotrivă, o relativizează, o pune sub semnul îndoielii. Realitatea se dovedeşte a fi, paradoxal, amăgire, iluzie, vis, în timp ce visul capătă statutul realităţii. Dorinţa de a-şi vedea fratele mort este atât de mare încât se proiectează în planul oniricului sub forma celor două coşmaruri, în ambele cuvintele răspopitului urmărindu-l obsedant: „Credeai c-am murit, neică?”


Intruziunea gradată a visului în realitate face ca graniţele dintre acestea să se estompeze, iar Stavrache, pe un fond patologic, ereditar, favorizat şi de mediu (ploaia necontenită, obsedantă, precum şi izolarea şi expunerea pe care le implică hanul, deschis tuturor călătorilor) ajunge în pragul alienării. Rămas singur la han, într-o noapte, el primeşte un grup de oaspeţi, printre care şi fratele său. Cuvintele prin care acesta îşi dezvăluie identitatea: „Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi?” declanşează nebunia hangiului care nu mai poate distige realitatea de vis. Gestul său „se sui în pat şi se trânti pe-o ureche strângându-şi genunchii la coate”, sugerează confuzia. Când realizează adevărul, întreaga tensiune acumulată în timp de descarcă „Ca o furtună se repezi, apucă masa şi o trânti de duşumea, făcând tot ţăndări”. În mintea hangiului se produce o mutare de personalitate şi Stavrache se eliberează în cântecul popesc, identificându-se cu trăsăturile specifice părintelui Iancu.


Având aici o conotaţie negativă, hanul fascinează prin simpla lui prezenţă, reprezentând deopotrivă un spaţiu închis şi deschis, aparent accesibil tuturor, dar care poate ascunde întâmplări dramatice.