„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman interbelic scris de Camil Petrescu ce vizează, în cele două părți ale sale, memoria involuntară a trăirilor protagonistului, urmată apoi de o raportare la un timp prezent al operei, din vremea anului 1916 – anul intrării României în Primul Război Mondial. Ștefan Gheorghidiu, un intens romantic și adevărat filozof, analizează o multitudine de aspecte ale vieții sale amoroase, punându-le apoi în comparație cu adevărata teroare a incertitudinii zilei de mâine.

Acest roman interbelic este însă un roman în totalitate despre viață, o poveste despre viață. Printr-o simplă analiză a conceptului vieții, aceasta se poate despărți în două jumătăți: viața drept supraviețuire și viața drept multitudine de trăiri și sentimente.

Prima carte a romanului, „Ultima noapte de dragoste” se raportează aproape în întregime (cu excepția primului capitol) la cei doi ani de când Ștefan Gheorghidiu se căsătorise cu o colegă de la Universitate. Cartea întâi dezvoltă afirmația „A supraviețui nu înseamnă a trăi.” Ștefan își bănuiește consoarta de adulter, însă datorită firii sale, datorită caracterului subiectiv al scrierii, o întrebare domină mintea cititorului pe tot parcursul paginilor: „a fost oare Ștefan înșelat de soție?...” Această primă jumătate a romanului reflectă viața separată de conceptul supraviețuirii, viața în culorile sale aprinse, ca tumult al trăirilor. Viața prezentată în prima carte este mai degrabă constituită de intensitatea sentimentelor, amprenta acestora asupra celor doi tineri soți (cu precădere Ștefan, romanul raportându-se în întregime la viziunea sa asupra situațiilor prin care trece), ridicarea la cer, urmată de căderea bruscă și izbitoare pe lespedea unei realități dureroase, toate în mintea și în inima protagonistului. Acesta trăiește zile de bucurie, prin prisma dragostei sale aproape patogene pentru Ela, bucurie eclipsată de dureri și izolare de natură convalescentă când se despart în contextul conflictelor aprinse. În sine, aceste suișuri și coborâșuri oferă caracter vieții unui individ, separat de supraviețuirea concretă, atât de mată și plictisitoare, atât de generală la nivelul unei societăți compuse din indivizi distinși tocmai prin caracterul trăirilor peste care au trecut, trec sau vor trece.

Cea de-a doua carte însă, „întâia noapte de război”, aduce în fața cititorului zbuciumul pe care supraviețuirea concretă îl reprezintă, într-un loc atât de lipsit de scrupule și milă cum este câmpul de bătălie. Deși în sinea ei, supraviețuirea este lipsită de specialitate (pentru orice ființă umană, supraviețuirea vizează îndeplinirea nevoilor și evitarea pericolului), ea este complementară vieții la nivel caracterologic. Viața fizică este poarta către viața colorată, precum cea pe care protagonistul romanului o trăiește în prima parte a romanului. Conștientizând acest fapt cu adevărat doar în momentul în care este pus în bătaia puștii, tânărul locotenent Ștefan Gheorghidiu înțelege oroarea incertitudinii supraviețuirii, moment în care realizează infimul suferințelor sentimentale. Realitatea dureroasă de mai devreme care reprezenta posibilitatea existenței faptelor adulterine comise de soție este acum înlocuită de o realitate plină de „cranii sfărâmate de paturi de armă, trupuri străpunse și prăbușite sub picioarele celor care vin din urmă”. A lua o viață înseamnă închiderea unui ciclu perpetuu și eliminarea unui caracter format prin muncă, a lua o viață înseamnă a fi responsabil de stingerea luminii din ochii unui om, ca tine. Dar teama de a îți fi luată viața este alt fenomen, o teamă ce îi poate duce pe mulți către o curată nebunie.

Romanul lui Camil Petrescu este o poveste de viață, acesta relatând două aspecte ale existenței fiecărui individ: viața drept curgere a sentimentelor și a dezvoltării caracterului, dar și viața concretă, pur naturală, numită „supraviețuire”. Pe când prima ipostază este relatată prin ochii unui tânăr și sensibil romantic, cea de-a doua este redată prin ochii aceluiași tânăr devenit acum locotenent în armata română. În cea de-a doua înfățișare, Ștefan Gheorghidiu înțelege adevărata teamă: moartea, despărțirea eternă de tot ceea ce există.