Personaje feminine complexe, Ela Gheorghidiu din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu și Zoe Trahanache din comedia realistă „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale îndeplinesc în operă rolul feminității principale asupra căreia se axează intriga. Idealizată fiind, Ela devine însăși sursa dramei intelectualului de care este treptat măcinat soțul ei de-a lungul întregii acțiuni, sub bănuiala și incertitudinea că l-ar înșela. Prin același tip al adulterinei, Zoe, pierzând scrisoarea amantului ei care ajunge a fi arma șantajului față de candidatura aliaților, devine pretextul declanșării unei drame, chiar dacă exagerate voit de către autor.
Din punct de vedere social, amândouă sunt definite în principal prin căsătoria avută. Orfană, dar cea mai admirată și dorită studentă de la Facultatea de Litere („un spectacol minunat”), Ela îl alege pe Ștefan Gheorghidiu, chiar dacă nu era înstărit la începutul relației lor, pe când Zoe, doamna distinsă, este soția lui Zaharia Trahanache, important om politic, lider local al partidului de guvernământ prin care beneficiază de un stil de viață confortabil.
În timp ce Zoe este caracterizată prin didascalii, autocaracterizare și indirect prin propriile vorbe și fapte, personajul lui Camil Petrescu este caracterizat subiectiv în totalitate prin prisma narațiunii la persoana întâi a protagonistului. Astfel, prin filtrul descris, Ela dă dovadă de calități precum modestie, inocență și înțelegere. În timpul studenției îl alege pe Ștefan dintre toți bărbații, chiar dacă nu avea bani și i se dedică acestuia, însoțindu-l la cursuri și ascultându-l filozofând mai departe, acasă. Amândouă figurile se remarcă prin inteligența lor, în cazul Elei apărând dubii din partea soțului legate de feminitatea ei din această pricină „Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare”, iar în cazul lui Zoe dovedindu-i-se capacitatea prin menținerea poziției sociale prestigioase cu succes. Prin acea ambiționare, doamna Trahanache își arată personalitatea puternică și autoritatea pe care este capabilă să o impună față de ceilalți.
La nivel psihologic, statutul Elei vizează transformarea în femeia simplă și banală, devenind ipocrită și superficială, în vreme ce observăm simultan partea teatrală și prefăcută a personajului lui Caragiale, parte folosită în manevrarea mișcărilor politice. Amândouă dețin ușurința seducerii bărbațiilor și comit adulter. Creând minciuni elaborate, devenind egoistă și înșelându-și soțul cu domnul G. (conform acuzărilor lui Ștefan), Ela va căpăta un singur motiv de interes pentru Ștefan, și anume banii și averea. Ea primește, în sfârșit, o sumă încă atât pe cât ceruse si proprietățiile de la Constanța, „Adică tot trecutul”. Zoe, care îl avea amant pe prefectul Ștefan Tipătescu de opt ani, luptă pentru recăpătarea scrisorii pierdute, punându-și reputația și onoarea mai presus de orice altceva. Ironic, va primi înapoi scrisoarea de la cetățeanul turmentat, chiar cel care o găsise inițial, dar căruia îi fusese sustrasă de șantajistul Cațavencu, comedia având parte de un final fericit.
Așadar, deși la o distanță de jumătate de secol, cele două personaje din operele realiste se aseamănă prin apartenența la tipologia femeii adulterine, prin inteligența lor triumfătoare, precum și la nivel psihologic unde oferă trăsături marcante.
