„Pădurea spânzuraților s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten, la sfârșitul anului 1918”, mărturisește Liviu Rebreanu în volumul „Amalgam”. Romanul este considerat prima creație românească de analiză psihologică de asemenea dimensiuni, însă acesta are la bază o dramă reală din viața autorului, moartea fratelui său în 1917.
Autorul povestește în detaliu în „Mărturisiri” punctul de inspirație pentru romanul său, fiind marcat de fotografia unei păduri pline de cehi spânzurați într-o zona din nordul Italiei. Rebreanu publicase cu un an înainte (1921) nuvela „Catastrofa”, al cărei protagonist, un ofițer român încadrat în armata austro-ungară, este obligat să lupte împotriva armatei române. El și-a dorit să extindă subiectul nuvelei într-un roman de război, urmând să afle câteva luni mai târziu că fratele său, Emil Rebreanu, despre care familia credea ca fusese luat prizonier în Rusia a fost condamnat la moarte și executat prin spânzurătoare încă din mai 1917. Așadar, ne putem imagina că autorul și-a dorit încă și mai înfocat ca înainte să continue ideea din nuvelă în roman; însă planul nu s-a dovedit a fi ușor de urmat.
Rebreanu povestește că a întâmpinat dificultăți încă din începutul textului, rescriind începutul operei de vreo patru ori. Tot el aduce în discuție o posibilă superstiție, spunând ca ar fi auzit ciocănituri sau foșnete la geam când se apuca de scris, realizând ulterior că ar putea fi vorba de sufletul fratelui său care își căuta îngrijirea creștină cuvenită care nu îi fusese acordată. Atunci Rebreanu pornește să caute mormântul fratelui său, pe care l-a descoperit la Ghimeș, mutându-l ulterior pe pământ românesc. După ce acest lucru a fost rezolvat bătăile la geamul lui au încetat, Rebreanu putând să-și continue liniștit scrierea.
În urma acestor experiențe scriitorul păstrează în roman câteva aspecte din viața fratelui său, spre exemplu, el menționează că în momentul cercetării asupra mormântului află despre un preot cu care Emil Rebreanu fusese prieten, pe care îl transpune mai apoi în roman, făurindu-i însă un caracter complex. Realitate se îmbină cu fictivul și în cazul Ilonei, autorul cunoscând cu același prilej o fată la care a găsit câteva răvașe ale fratelui său, precum și în cel al groparului, bărbatul în realitate l-a ajutat pe scriitor să identifice cu exactitate mormântul ca să-i poată muta osemintele pe pământ românesc, după cum îi fusese dorința ofițerului.
Putem observa pe tot parcursul romanului un sentiment viu, care dă farmec și dinamism acțiunii, pe care nu cred că autorul l-ar fi putut obține fără preluarea unor aspecte din realitate. Rebreanu dedică romanul, prin nota de la începutul lui, fratelui său Emil, fapt ce dovedește clar corelația cu realitatea.
De asemenea, însuși Liviu Rebreanu spune la finalul pasajului legat de acest roman din „Mărturisiri” că „Fără tragedia fratelui meu „, Pădurea spânzuraților sau n-ar fi ieșit deloc, sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrească, lipsită de seva vie pe care numai experiența vieții o zămislește în sufletul creatorului”. Așadar, putem avea convingerea că la baza celebrului roman al lui Liviu Rebreanu a stat o întâmplare tragică, ce transpusă bine în scris prin măiestria autorului, a animat și a dat viață acțiunii.
