Novalis și Eminescu sunt doi romantici ce ne arată că lumea este o carte scrisă de mai multe persoane, de mai multe mâini, noi reprezentând cuvintele.

În creația „Floare albastră”, Mihai Eminescu se inspiră din scrierea lui Novalis „Heinrich von Ofterdingen” unde renunță la diverse semnificații ale motivului florii albastre, creând însă altele noi. Atât la Novalis, cât și la Eminescu putem observa elemente ale folclorului românesc precum codrul, element frecvent atât în basmele populare germane, cât și în cele românești: „la marginea unui codru nesfârșit” („Hansel și Gretel” – Frații Grimm) și „Codrule cu râuri line” („Revedere” – Mihai Eminescu). Poezia „Floare albastră” prezintă ideea visului de iubire posibil împlinit în corespondență cu melancolia pierderii iremediabile a iubirii.

Romanul „Heinrich von Ofterdingen” ilustrează viața artistului Heinrich ce a pornit în căutarea „florii albastre” ce simbolizează dorul nemărginit, pura nostalgie a eroului fiind reliefată prin elementele naturii cum ar fi amurgul și câmpiile întinse. Heinrich, la fel ca și eroul eminescian din creația „Floare albastră” are vocația visului. La poetul german Novalis, visul este uneori detașat de real, fiind determinat din afară, în opoziție față de visul eminescian. Starea visătoare este dominantă în opera „Floare albastră”, astfel visul păstrează capacitatea de a comprima timpul și spațiul. „Floare albastră” este o posibilă idilă desfășurată în cadrul protector al naturii, dar reflectată într-un vis pe care eul liric îl traiește intens, poezia fiind structurată pe două planuri, cel al bărbatului și cel al femeii.

Creația „Floare albastră” prezintă o structură specifică, fiind alcătuită din paisprezece catrene cu rimă îmbrățișată, măsura de 8-7 silabe și ritmul trohaic. Eminescu preia serii de opoziții de la principalii romantici europeni Victor Hugo, Novalis, Alphonse de Lamartine și Giacomo Leopardi. Titlul scrierii este un motiv literar de circulație universală, astfel este întâlnit și la basmul popular german „Heinrich von Ofterdingen”, unde ideea „florii albastre” reprezintă ideea iubirii împlinite într-o lume ideală. Simbolul „florii albastre” este regăsit și la filozoful italian Giacomo Leopardi pentru care semnifică adevărata puritate și frumusețe a iubirii. Pentru Mihai Eminescu, ideea „florii” reprezintă viața și gingășia, pe când epitetul cromatic „albastră” reprezintă cerul, sentimentul de libertate și eternitate.

Sentimentul de dragoste este unul aparte cu semnificații diverse, astfel pentru Platon dragostea este regăsită atât în Dumnezeu cât și în Demoni, iar pentru Novalis și pentru Eminescu dragostea este un sentiment de trezire și o stare sufletească greu de obținut în stare perfectă fără prezența unei lumi ideale.