Mihai Eminescu este unul dintre cei mai dotați poeți din Perioada Marilor Clasici, impresionând prin versatilitatea sa și prin faptul că a scris în toate genurile literare, de la epic, până la dramatic și, evident, liric. Titu Maiorescu a ajuns în punctul în care a donat Academiei Române 46 de volume scrise de acesta, dar cu atâta conținut, desigur că unele teme și motive se vor regăsi în mai multe dintre scrierile sale.
Printre cele mai recurente se enumeră cosmicul (luna și stelele), natura (lacul, codrul și copacii), iubirea și viața trecătoare, cea din urmă fiind una dintre cele mai semnificative și adânci teme eminesciene. Aceasta se poate identifica atât în poezii despre trecutul măreț, cât și în cele de iubire.
Cele mai bune exemple de unde reiese elementul vieții trecătoare se regăsesc în opera „Epigonii”. În aceasta se află multe secvențe în care se relatează splendoarea trecutului în opoziție cu dezastrul din zilele autorului, fiind despre cum viețile lor se scurg în fețele lor fără să ajungă măcar aproape de nivelul colosalilor de odinioară: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine/ (...) Iară noi? noi, epigonii?.. Simțiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/ În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/ Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”, „Moartea succede vieții, viața succede la moarte,/ Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;”. Eminescu aproape intră într-o stare de delir, pesimismul preluând controlul minții acestuia, evidențiat cel mai bine în ultimul vers al poeziei: „Toate-s praf... Lumea-i cum este... și că dânsa suntem noi”.
Se conturează și o bună lecție de viață în ultima strofă, mai specific din citatul „Moartea succede vieții, viața succede la moarte”. Această bucată de filozofie ne transmite că ar trebui să fie o prioritate să lăsăm urme demne în trecerea noastră, în loc să călcăm fără rost pământul. Nu ar trebui să ne concentrăm doar pe propriile noastre dorințe și nevoi, ci să ne gândim la impactul pe care îl avem asupra celor din jur și asupra lumii în general. În felul acesta, putem crea o lume mai bună și putem fi recunoscuți pentru realizările noastre.
Știm că Eminescu a suferit de o boală mintală, ce într-un final l-a adus la moarte. Aceste pasaje întunecate pot lua rolul unei „avertizări” pentru boală. Sentimentele transmise prin intermediul poeziilor lui sunt cele mai brute, se presupune că eul liric ar trebui să transmită cele mai pure și nefiltrate emoții. Totodată, de-abia se apropie de realitate, deoarece nu se poate exprima riguros nimeni doar prin text și expresii.
O altă poezie reprezentativă pentru a reliefa tema vieții trecătoare este „Glossă”, aceasta deschizându-se cu versurile „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;” ce trimit la reflecție. Mesajul poetului se regăsește în următoarele două versuri: „Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate;”, astfel Eminescu arată trecerea ireversibilă a timpului ce se îmbină cu sfatul său de a fi precaut, întrucât nu există o delimitare clară pentru ochiul uman între bine și rău.
Viața omului este trecătoare, condiția de muritor limitându-ne la o perioadă delimitată de timp, dar pe parcursul ei trebuie, punând sub semnul întrebării fapte, gânduri și idei, să reușim să ne dezvoltăm, pentru a nu rămâne într-o continuă zădărnicie. În plus, se observă și implicațiile filozofiei kantiene, relativitatea timpului fiind subiectul principal abordat de Eminescu. Astfel, poezia „Glossă” se pretează la numeroase interpretări și analize, tema trecerii timpului și a vieții de muritor fiind subiecte des abordate în literatură.
Așadar, Mihai Eminescu transpune prin intermediul poeziilor menționate tema vieții trecătoare, un subiect ce l-a preocupat îndelung pe acesta.
