Pentru a evalua corect filmul regizat de Ion Popescu-Gopo cu scenariu propriu, trebuie să ne luăm costumul de critici profesioniști (asemenea membrilor din juriul unor festivaluri la care ecranizarea a fost premiată: Premiul de onoare pentru calitatea imaginii color și a prelucrării în laborator la Congresul UNIATEC de la Milano (1964), Premiul special al juriului, premiul pentru regie și premiul pentru scenografie la Festivalul Național al Filmului de la Mamaia (1965), Premiul pentru originalitatea regiei la Festivalul Internațional al Filmului de la Moscova (1965)) să ne îndepărtăm de scrierea originală a lui Creangă și să analizăm elementele distincte atât din incipit, cât și din desfășurarea acțiunii și deznodământ. A fost odată ca niciodată, într-o lume în care umorul și parodia se împleteau cu tradiția poveștilor clasice, un personaj cu numele Harap-Alb care părăsește paginile cărții și alege un reprezentant care să transmită mai departe basmul autorului junimist.

Rolurile principale, interpretate de actori celebri precum Florin Piersic, Cristea Avram, Lica Gheorghiu, Irina Petrescu și Eugenia Popovici, aduc în prim-plan o diversitate de personaje care adaugă un plus de complexitate poveștii. În „De-aș fi Harap-Alb”, se împletesc două fire narative, pe de o parte perspectiva mezinului, iar pe de altă parte povestea spusă de crăiasă. Florin Piersic portretizează eroul principal, neascultătorul și nepriceputul Harap-Alb pregătit să își îndeplinească visul fantastic. Linia narativă a crăiesei, interpretată cu eleganță, ne trimite in lumea basmului prin povestea bine țesută în fundalul acțiunii și care prezice fiecare mișcare a protagonistului. Astfel, se redă legătura dintre trecut și present, dar și dintre realitate și fantezie.

Un aspect notabil este prezența mai multor personaje feminine în poveste, în contrast cu varianta originală. Alegerea unei femei pentru personajul „Ochilă” în film poate fi văzută din perspectiva trăsăturilor de caracter asociate cu personajul. Ochilă este caracterizat de abilitatea sa de a „vedea” orice cu puterea minții și a spiritualității. Alegerea unei actrițe pentru acest rol ar putea fi văzută ca o modalitate de a sublinia sensibilitatea, intuiția și înțelepciunea, trăsături adesea asociate cu feminitatea. Prin această interpretare, Ochilă poate să devină un personaj care exemplifică înțelegerea dincolo de aspectele exterioare, subliniind astfel valoarea calităților interioare morale.

Scenariul trece peste simbolistica profundă din spatele alegerilor lui Harap-Alb din basmul cult al lui Creangă, axându-se pe divertismentul publicului, introducând lupte fizice. Această modificare poate fi dezamăgitoare pentru cei care așteaptă o adaptare fidelă a poveștii tradiționale. Această schimbare poate fi văzută ca o adaptare modernă la gusturile și așteptările publicului, care apreciază mai mult acțiunea și tensiunea vizuală. De asemenea, este posibil ca tranziția la luptele fizice să facă filmul mai dificil de urmărit, deoarece poate crea unele momente intense și extrem de dinamice, care necesită o atenție sporită, iar aparatura din acele vremuri nu este in favoarea scenelor.

Alte aspecte remarcabile sunt muzica și dansul care adaugă un element suplimentar de autenticitate în prezența împăratului Roșu. Tovarășii lui Harap-Alb, aflați într-o situație dificilă, încearcă să se descurce și să-și ducă la bun sfârșit misiunea. Pentru Flămânzilă și Setilă provocarea festinului este cea mai mare bucurie ce li se putea întâmpla și transformă atmosfera într-una festivă.

În ciuda momentelor dramatice și tensionate, filmul se încheie cu o notă ironică. După toate aventurile, fiul cel mic se trezește în scaunul din împărăția tatălui și își dă seama că totul a fost doar un vis.

Prin perspectivă modernă, regizorul reînvie basmul prin umor și reamintește publicului anilor 60, dar și în prezent că poveștile nu îmbătrânesc niciodată.