Pentru a înțelege mai bine modul în care a fost realizată ecranizarea din 1956 a nuvelei psihologice Moara cu noroc de Ioan Slavici trebuie să privim dincolo de felul în care acțiunea este prezentată. Talentul lui Slavici de-a construi asemenea unui arhitect lumi noi verosimile, în care cititorul pătrunde regăsindu-se în dramele sufletești și în conflictele interioare ale personajelor centrale îl face să devină unul dintre cei mai importanți scriitori ai vremii sale. Autorul nu trebuie caracterizat prin viața sa controversată, un destin social zbuciumat care l-a pus în ipostaza unui prizonier al conștiinței, ci prin personajele sale care alcătuiesc acțiuni, adevărate oglinzi ale valorilor morale din societatea sa contemporană. Povestea unui simplu cizmar care dorește să aibă un trai mai bun devine o adevărată capodoperă a firii umane dacă este scrisă de condeiul lui Slavici, prezentând modul în care omul se dezumanizează când se departează de cele mai importante valori ale vieții: iubirea familiei și frica de Dumnezeu, alegând bogăția, incapabilă de a susține fericirea. Vasile Ghica spune că orice hârtie are ten de capodoperă înainte de a fi scrisă, grad de comparație pe care acțiunea din nuvela psihologică Moara cu noroc îl atinge fără niciun dubiu. Scrierea genială cu ajutorul cuvintelor devine în mod inevitabil o scriere prin imagini, pentru a adăuga profunzimii acțiunii o cantitate de dinamism. Astfel, apare în perioada comunistă filmul La Moara cu noroc, regizat de Victor Iliu, care reușește să ascundă subtil valorile morale ale caracterului uman, în sensurile nebănuite ale acțiunii pe care cinefilul încearcă să le descifreze.
Victor Iliu ilustrează nuvela lui Slavici împletind calitățiile literatului cu perspectiva cineastului. Acțiunea filmului nu se depărtează foarte mult de conținutul nuvelei, reușind să reprezinte cu adevărat o sinteză dinamică a scrierii. În prim plan, se află cizmarul Ghiță care dorește să evadeze din ghearele sărăciei și își încearcă norocul arendând hanul aflat la Moara cu noroc, un loc în mijlocul pustietății, în care acesta se mută împreună cu soția sa Ana, copiii și soacra. Dorința lui Ghiță de a face din ce în ce mai mulți bani îl poartă într-un proces al dezumanizării și distrugerii moralității, acesta devenind partenerul antagonistului Lică Sămădăul în cadrul unor afaceri necurate. Filmul prezintă lumea evocată de Slavici, plasată în marile câmpii din vest, între Ineu, Fundureni ,Arad și Oradea, o societate ardelenească în care românul aflat sub stăpânirea conducerii străine austriece, caută mijloace de a avea o viață mai bună, ascunzând tâlhărille, crimele ,furturile în umbra unei ocupații inofensive de porcar.
Putem observa urmărind filmul asemănările acestuia cu un anumit gen de ficțiune caracteristic identității poporului american. Westernul este regăsit în diferitele arte vizuale precum filmul sau televiziunea, prezentând povestiri care au loc în Vestul Sălbatic american. Poveștile se concentrează de obicei pe viața unui cowboy nomad sau a unui pistolar, care călărește un cal și este înarmat cu un revolver. Regizorul Victor Iliu explică: ,,Când am realizat Moara cu noroc s-a vorbit despre o influență a western-ului. Într-adevăr, puteau fi regăsite unele din elementele pe care canoanele critice le stabiliseră drept caracteristice genului amintit: hanul izolat, la răscruce de drumuri, cavalcadele, caleaşca, fuga prin pădure, etc. Toate existau însă în nuvela pe care Slavici a scris-o cu mult înainte de afirmarea western-ului, în spiritul unui realism critic evoluat.”.
Asemănările cu acest gen de ficțiune apar încă din incipitul filmului. Pelicula debutează cu o muzică dramatică care punctează ambianța și starea sufletească necesară vizionării. În cadru apar umbrele a trei călăreți, în spatele cărora se află cerul gri, amenințător. Fotogenia peisajului și calitățile picturale pot fi regăsite în acest cadru, negrul fiind compact și dens, iar nuanțele rare de alb pătat sunt strălucitoare, parcă arzând pe cerul întunecat. Sunetul violent al copitelor și nechezatul puternic al cailor impun o frumusețe aparte filmului, care devine dramatic, rău-prevestitor, capabil de a te înfiora. Copacul cu crengile desfrunzite, aflat în bătaia vântului simbolizează importanța locului în care se află cârciuma de la Moara cu noroc pentru evoluția acțiunii. Hanul este aflat la răscruce de drumuri, în pustietate, unde doar sălbăticia naturii și vântul puternic care zgâlțâie moara părăsită par să fie constante întotdeauna prezente în continua mișcare a drumeților și turmelor de porci. În mod asemănător filmele western subliniază adesea asprimea sălbăticiei și plasează acțiunea într-un peisaj arid, dezolant, de deșerturi și de munți. Apariția celor cinci cruci marchează relația strânsă de corelație dintre pasajele în care Slavici descrie locul acțiunii și decorul filmului, fiind totodată un simbol al răului, al morții și blestemului. Asemănările cu genul cinematografic american continuă de-a lungul filmului prin prezența celor două revolvere pe care Ghiță se stăpânește să le folosească contra lui Lică, dar și prin scenele de maxim suspans. Momentul în care Pintea investighează prin pădure, dar și finalul filmului, în care acțiunea se concretizează într-un ultim dans al focului morții sunt scene parcă desprinse dintr-un film de acțiune cu cowboy, cu împușcături și deznodământ cu scântei, în variantă ardelenească.
Realismul exprimat de Slavici în nuvela sa psihologică este redat prin personajele filmului. Actorii reușesc să se transpună în pielea personajelor lor, devenind adevărați mincinoși ai identității, pe care cinefilul îi consideră sinceri. Aceștia sunt cei care spun pe dinafară, ceea ce Slavici simte pe dinăuntru, putând fi considerați adevărați atleți afectivi.
Primul personaj care iese în evidență este Ghiță interpretat de Constantin Codrescu. Ghiță are o figură blândă, care exprimă un suflet cald, creionând în mod corect adevărata față a personajului din incipitul nuvelei, unde este caracterizat de valori morale precum iubirea, ambiția și hărnicia. Momentele în care Ghiță se enervează, își pierde cumpătul și își lasă femeia pe mâinile unui străin pentru răzbunare sunt adevărate surprize pentru cel care vizionează filmul, deoarece figura blândă a personajului dispare, în favoarea unei priviri profunde și a unui limbaj în care fiecare cuvânt este spus apăsat, lent, cu tot înțelesul. Aceste transformări ale procesului de dezumanizare sunt interpretate excelent în mod tragic de către Constantin Codrescu, care mărturisește că acest rol i-a salvat viața, l-a trezit la realitate și l-a motivat mai departe în carieră, în antiteză cu personajul interpretat, care pierde absolut tot ce are.
Un alt personaj semnificativ este Lică Sămădăul interpretat de către Geo Barton. Actorul preia trăsăturile personajului demonic și exprimă autoritatea antagonistului din nuvelă, prin aroganță și tonul vocii hotărât. La nivel vestimentar acesta este asemănător cu descrierea realizată de Slavici prin tehnica detaliului semnificativ, fiind prezentă cămașă albă ca floricelele, dar și brâul decorat, care îi conferă statutul de persoană în putere, importantă, avută, fiind total diferit de ceilalți porcari.
Ultimul personaj care rămâne marcant pentru cel care vizionează filmul este Ana interpretată de Ioana-Bulcă Diaconescu. Ana reprezintă simbolul frumuseții rurale, scena cea mai semnificativă în care este interpretată prin jocul actoricesc este finalul, în care actrița preia trăsăturile nevestei disperate, care a fost lasă pe mâinile unui străin și urmează să își piardă viața umilă, cu lacrimi în ochi.
Ana este un personaj care inspiră un aer dramatic și misterios, părând a fi neștiutoare de cele întâmplate cu soțul ei dacă privim la suprafață, dar cu adevărat absolut conștientă de afacerile ilegale. La nivel scenografic, Ana apare doar în cadrul hanului, loc în care domnește o penumbră rău prevestitoare, dar care se luminează prin iubirea familiei interpretată de actori și prin arta frumuseții femeii.
Frumusețea clasică a filmului îi aduce acestuia numeroase și deplin meritate laude în perioada în care apare, fiind nominalizat la Festivalul Internațional de Film de la Cannes pentru premiul Palme d’Or și devenind una dintre capodoperele cinematografiei românești. Aceste merite îi sunt datorate în mare parte regizorului Victor Iliu, un ardelean care prezintă societatea ardeleană în pelicula sa. Este descris ca o persoană asumată, hotărâtă și plină de imaginație, privind la nivel artistic dincolo de epoca sau secolul contemporan. Având un dezvoltat simț al epicului a reușit sa abordeze cu ambiții mari primul său lungmetraj de ficțiune, hotărând încă din primul moment în care a văzut-o pe Ioana-Bulcă Diaconescu că este cea potrivită pentru rol strigând: Asta e Ana lui Ghiță! Victor Iliu mărturisește într-un interviu că nu a dorit să facă mari schimbări la nivelul viziunii lui Slavici, nuvelistul fiind foarte cinematografic, substanța artistică și relația dintre personaje fiind cele care primează: ,,Moara cu noroc nu e un subiect după care am umblat, ci unul pe care, întâlnindu-l, m-am hotărât să-l spun cinematografic. Evident, nu ne putem baza numai pe ecranizări fiindcă tehnica filmului nu e una de reproducere (ca tiparniţa ori discul). Ea cere scenarii speciale. Totul e să intuieşti şi să redai spiritul unei lucrări şi să stabileşti relaţia exactă: pe cine relevi? Pe tine, ori pe cel pe care-l transpui?”.
În concluzie consider că filmul La moara cu noroc reprezintă cu adevărat o transpunere reușită la nivel cinematografic a nuvelei clasice psihologice a lui Slavici. Filmul prezintă o reflecție asupra condiției umane, societatea ardeleană a parvenirii, scene pline de acțiune asemănătoare unui western și suspans reprezentând o desfătare artistică a celui care îl vizionează. Acesta chiar dacă este lipsit de culoare este pictat din loc în loc ca o oglindă a emoțiilor personajelor și a celor care îl urmăresc.