Serios și disciplinat încă din copilărie, Titu Maiorescu își perfecționează rigoarea în timp ce obține licențe și magna cum laude la Viena, Berlin și Paris. Întors în țară, el pornește o polemică aprigă atât cu contemporanii, cât și cu predecesorii ridicând problema formelor fără fond, prezente în toate aspectele și la toate nivelurile vieții românești. Excelent organizator, practic și conștient de necesitatea și urgența unei schimbări radicale, înființează Junimea și ale sale „Convorbiri literare”.
Generații după generații, tinerii se lăsaseră prea ușor orbiți de strălucirea civilizației vestice pentru a mai putea vedea și substratul de temeinicie și adevăr pe care se baza aceasta, transportând cu ei la întoarcere doar lustrul. Conștient de fundătura în care se ajunsese, Maiorescu adună și atrage, așa cum mai făcuse cândva Kogălniceanu, tineri cu aceleași credințe și idealuri. Cercul acesta cultural, atât de deschis încât intră cine vrea și atât de exigent încât rămâne doar cine poate, exemplifică în miniatură o societate românească ideală. O societate în care nesinceritatea cu sine, tolerarea sau încurajarea mediocrității sunt pericole mortale și trebuie eliminate pentru a face loc valorilor. Dovada faptului că aceste principii erau corecte stă în faptul că în doar câțiva ani valorile și-au făcut loc, numindu-se Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă – cei care modernizează cu adevărat literatura română, conservatori ai măsurii, echilibrului și adevărului în artă fiind.
Personalități puternice, cu o cultură solidă, marii clasici frecventează întrunirile cenaclului literar unde lecturile sunt dezbătute critic, fără menajamente, unde ironia ascuțită este armă împotriva superficialității, iar meticulozitatea este desființată prin zeflemea. Valoarea creațiilor literare pe care le vor scrie în perioada de aur a junimismului reflectă liniile directoare ale mișcării, indiferent de genul literar abordat.
Toți cei patru mari clasici ai literaturii române au scris proză și fiecare dintre ei, în felul său unic, a deschis drumuri noi, neumblate până atunci de niciun alt scriitor român sau au ridicat genul acesta spre înălțimile marii literaturi. Adevărul fiind valoarea supremă la care aspiră, ei abordează în scrierile lor teme profunde care aduc în prim-plan sufletul omului și condiția lui, fie că vorbim de proza fantastică a lui Eminescu, nuvelele lui Caragiale sau Slavici, basmele sau Amintirile lui Creangă. Mimetismul, calchierea, superficialitatea care sufocaseră până atunci expresia artistică originală dispar în fața bogăției de teme care se lasă descoperite și explorate de mintea neobosită a artiștilor de geniu. Mitologia, folclorul, filosofia, problemele morale și psihologice, zbuciumul sufletesc al omului confruntat cu limitele existenței sale, agonia și extazul sentimentelor de care este capabil devin material de inspirație pentru lucrări memorabile. „Sărmanul Dionis”, „Geniul pustiu”, „Cezara” întregesc opera de geniu poetic a lui Eminescu. „Kir Ianulea”, „O făclie de Paște”, „Două loturi”, „Momente și schițe” confirmă și în proză iscoditoarea natură a dramaturgului Caragiale. „Amintirile din copilărie”, „Soacra cu trei nurori”, „Harap-Alb”, „Ivan Turbincă” transformă copilăria în vârsta de aur. „Mara”, „Moara cu noroc”, „Pădureanca” aduc în prim-plan satul și țăranul cu părțile lor bune și rele.
Talentul, geniul, sensibilitatea, dar și disciplina intelectuală, măsura și echilibrul puse în slujba adevărului artistic dau conținut unei proze literare ce-și câștigă originalitatea. Fiecare în felul sau, marii clasici demonstrează validitatea principiului maiorescian de întoarcere spre sine ca cea mai sigură cale spre universalitate.