Literaria
Iubirea în epopeea „Țiganiada”

 Ioan Budai-Deleanu a fost un scriitor, teolog, filolog, lingvist, istoric, jurist și reprezentant al Școlii Ardelene. Fire influentă, Deleanu participă cu implicare la mișcarea de emancipare politico-socială a românilor din Transilvania de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.


 „Țiganiada” sau „Tabăra țiganilor” este cea dintâi epopee scrisă în limba română. Poemul lui Budai Deleanu, dincolo de aspectul său istoric și documentar, se remarcă atât prin temele și motivele literare folosite, cât și prin bogăția limbii literare care se manifestă sub forma multiplelor registre stilistice precum arhaisme, regionalisme, limbaj popular, dar si neologisme.


 În versurile operei este vizibilă una dintre temele principale ale creației și anume tema iubirii. Începând cu cel de-al II-lea cântec și terminându-se în cântecul cu numărul V este prezentată povestea de dragoste dintre Romica și logodnicul ei, Parpanghel. În prim planul poemului se află o temă agreată în literatura universală, însă care capătă un caracter neobișnuit prin prezența structurilor folclorice autohtone. Povestea de iubire are abilitatea nu doar de a contribui temei călătoriei fabuloase, dar și de a oferi o anumită profunzime și sensibilitate textului. Idila dintre cei doi tineri începe la nivelul epopeei cu răpirea prsonajului feminin de către necurat. Imediat după această scenă apar în cadru motivul dorului și al suferinței. Acestea accentuează prin intermediul versurilor emoțiile puternice trăite de personajul masculin, care rămâne pribegind în lipsa logodnicei sale („Cum de-mi răpiș’ tu iubita zână!/ Ah! Cum întunecași al mieu soare!”).


 Iubirea celor doi tineri este testată de nenumărate obstacole și provocări. Parpanghel pornește în căutarea fetei iubite ajungând un soldat viteaz cu ajutorul apei din izvorul cu apă vie. Preocupat de călătorie, acesta uită scopul lui initial până în momentul în care în dumbrava întunecată descoperă destinul crâncen al Romicăi. Aceasta fusese preschimbată în tufă de către necurat, iar când voinicul taie cu sabia o nuia din aceasta un glas plin de durere și regret se aude „Nu mă frânge, drăguț Parpanghele!/ O, lasă-mă s’odihnesc în pace!/ Tu nu ști că-în aceste nuiele/ Trupușorul Romicii tale zace!...”.


 Din această secvență povestea ia o întorsătură tragică. Statutul psihologic al personajului se schimbă brusc, Parpanghel înnebunind de inimă rea. Acesta încearcă să își ia viața pentru a ajunge alături de dragostea lui însă nu izbutește. Blestemat de moartea celei dragi acesta străbate pădurea fugind după vedeniile ce o înfățișează.