Gândirea a fost o revistă culturală de factură tradiționalistă din România interbelică, fondată în anul 1921. Chiar dacă aceasta a reprezentat doar una dintre multiplele fațete ale mișcării artistice ample și complexe ce au dus la efervescența culturală exprimată în perioada dintre cele două războaie mondiale în spațiul românesc, revista a format o adevărată grupare ce unea o parte importantă din intelectualitatea de marcă a vremii, fiind o exponentă a ideilor tradiționalismului autohton. Printre aceste personalități remarcabile ce au luat parte la curentul gândirismului interbelic românesc a fost și Lucian Blaga, poet, eseist și filozof, care publică în anul debutului revistei articolul Revolta fondului nostru nelatin. Acest studiu pune în balanță orgoliul latinității pe care poporul nostru îl îmbrațișează, trăsăturile bogate ale subconștientului slavo-trac, mitul fondator al conștiinței românești metaforizat de experimentul încrucișării florilor și neobișnuitul barbariei, prezentând o nouă perspectivă asupra spiritului culturii noastre.
Lucian Blaga începe articolul cu o idee actuală momentului scrierii acestuia, dar care rămâne importantă și în contextul vremurilor noastre: Acest orgoliu al latinității noastre e moștenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, cari cu orice preț ne voiau subjugați. Din punct de vedere istoric, spațiul românesc a fost marcat de numeroase epoci în care puteri străine au exercitat control asupra acestuia, având un impact semnificativ asupra dezvoltării noastre culturale. Drept exemple putem da, Imperiul Otoman care a cucerit teritorii din sudul și estul spațiului românesc, principatele Țara Românească și Moldova devenind vasale Porții Înalte, în secolele XV și XVI, sau stăpânirea austriacă, Imperiul Habsburgic controlând părți ale Transilvaniei. Aproape de fiecare dată au existat mișcări naționale românești, care au jucat un rol în lupta pentru independența și unificarea teritoriilor. Drept urmare, apare întrebarea: Ce apărare ar putea avea poporul român, când este numit un popor întotdeauna subjugat, întotdeauna victima influenței abuzive străine? Moștenirea acestui orgoliu latin despre care Lucian Blaga vorbește apare ca o formă de apărare istorică, tot în fața exemplelor istorice. Poporul latin, care ia naștere în peninsula italiană în orașele-stat Roma și Alba Longa are o influență profundă și durabilă asupra umanității. Civilizația latină reprezintă leagănul nașterii celei mai mare entități militare din istorie, latinul cuceritor aflându-se la capătul de unde se ține sabia, ci nu la tăișul care produce suferință străinului. Modul în care Imperiul Roman influențează cursul istoriei nu se rezumă doar la calitatea de a cuceri și stăpâni, dar și la moștenirile tehnologice, precum arhitectura (teatre, drumuri, arene, băi publice) sau sistemul juridic, dreptul roman fiind unul dintre cele mai elaborate și avansate sisteme de principii. Orgoliul latinului, întotdeauna învingător, apare și în proverbele pe care acesta le folosește: Veni, vidi, vici! (Am venit, am văzut, am învins! ), succesul fiind întotdeauna rapid și lipsit de orice îndoială. Latinitatea noastră apare ca un refugiu în momentul în care suferim râsul batjocoritor al invadatorilor: cum poate fi numit subjugat un popor urmaș al celui mai măreț și impresionant popor european? Dar totuși, Lucian Blaga vine și spune că acest orgoliu e lipsit de bun-simț, că noi suntem mai mult, în contextul realizării Marii Unirii a Transilvaniei, Țării Românești, Moldovei, Basarabiei și Bucovinei, cu trei ani înainte de publicarea studiului. Însemnatul procent de sânge slav și trac, ce clocotește în ființa noastră se dovedește a fi mult mai însemnat pe cât ne dorim noi sa fie.
Pentru a ne revolta împotriva fondului nostru latin, trebuie să privim către miturile fondatoare conștiinței românești. Originile sunt modul de legitimare a unui popor, reprezentând legătura dintre trecut și prezent, glorificarea începuturilor asigurând armonia viitorului. Lucian Blaga critică latinul sufletului românesc, punând în balanță bogata moștenire slavo-tracă. Mitul lui Decebal, simbol al luptei pentru independență și al libertății, stă la baza încrucișării dacilor cu romanii, în urma războaielor dintre aceștia. Eseistul prezintă această întrepătrundere culturală în comparație cu experimentul încrucișării florii albe, cu cea de culoare roșie: Că în generațiile nouă ce se nasc din împreunarea celor două flori – însușirile uneia dintre ele sunt stăpânitoare, bunoară cele mai multe vor fi albe. Asemănător sufletul românesc preia culoarea albă, latină, clasică, limpede, rațională și cumpătată, liniștită și prin excelența culturală. S-a dovedit totuși că din când în când cu oareșicare regularitate reapar și însușirile curate ale celeilalte flori. Lucian Blaga explică că fondul nostru slavo-trac adeseori sfârtecă armonia și simetria latină, colorând sufletul românesc în culoarea puternică a sângelui. Vechile însușiri le-ai crezut pierdute pentru totdeauna, ele se afirmă totuși din timp în timp în toată splendoarea trecută. Evoluția a ales albul latin pentru a domina, în urma orgoliului și contextului istoric deja explicate, dar frumusețea tumultoasă românească stă în trăsăturile strămoșilor pe care nu am ales să-i îmbrățișăm. Ținând în noi tot mai mult puterile potențiale neexprimate, ucidem posibilități de dezvoltare, prin aplicare unei formule rigide latine. Chiar dacă ne identificăm dominant cu acești latini, gândul strămoșilor daci mișcă multe inimi și neliniștește tot atâtea lacrimi. Mărturiile istorice antice asupra fondului nostru nelatin ne ajută să ne înțelegem originile. Herodot, părintele istoriei, îi numește pe daci cei mai viteji și drepți dintre traci, spunând de asemenea că acestora nu le e frică de moarte. Legenda spune că fulgerele erau săgeți ale dacilor care trăgeau în sus pentru a-și amenința zeii. Strabon, părintele geografiei, spune despre Burebista că reușea să tălmăcească spusele zeilor și că era temut și de romani. Cât despre slavi, tot Herodot afirmă că aceștia în fiecare an se schimbau în lupi pentru câteva zile. Trăsăturile pe care le primim de la strămoși ne fac să devenim morminte vii ale acestora. Vorbind despre slavi și daci putem înțelege că aveau un curaj greu de replicat de alte popoare, o caracteristică asemenea unui vulcan de pe fundul mării, care adeseori, vrând nevrând, iese la suprafață.
În final, Lucian Blaga spune: într-adevăr nu ne-ar strica puțină barbarie. Dacă am putea privi la unul dintre strămoșii noștri de acum mii de ani, am vrea să îl vedem pe poetul latin recitându-și cântul în amfiteatrul roman sau pe dacul, numit barbar, și al său chiot într-un colț de munte? Pentru a înțelege nevoile pe care eseistul le exprimă pentru poporul român, propun să plecăm de la etimologia cuvântului barbar. Cuvântul barbar provine din greaca antică (barbaros = străin, necunoscut). Așadar, barbaria nu ar trebui privită că o caracteristică a unui popor înapoiat sau criminal, ci doar o frică a necunoscutului. Avându-i strămoși pe daci, ar trebui să îi cunoaștem pe daci, departe de eticheta pe care aceștia o primesc. Este adevărat că nu au cultura, tehnologia, influența rațională a latinilor, dar nici înfățișarea acestora, poetul roman Ovidius spunând că parul și barba lor nu au fost tunse niciodată, dar privind istoria tot de barbari a fost nevoie pentru a prăbuși Roma. Viața dacilor a fost bazată pe două mari principii: curajul și libertatea, valori care oricât de ascunse au fost în sufletul românesc nu au lipsit niciodată. Decebal, chiar dacă a pierdut, a ales să își ia viața, decât să ajungă un prizonier umilit, fără libertate și cu gloria luptelor pătată în mâinile romanilor. Oricât de extrem ar părea acum acest gest, pierderea libertății a fost pentru Decebal o pierdere mai mare decât propria viață. Omul modern ar trebui să învețe să își păstreze valorile pentru a avea o viață demnă de apreciat, ci să nu cadă pradă unei frici care să îl stăpânească. Nu ne-ar strica puțină barbarie, căci odată cu acest necunoscut, este vital să avem de la strămoșii noștri barbari, măcar o picătură din libertatea și curajul lor.
În concluzie, națiunea română ar trebui să acorde o considerație necesară tuturor componentelor care au dus la etnogeneza sa. Chiar dacă îmbrățișăm măreția strămoșilor noștri latini, avem nevoie din ce în ce mai mult de trăsăturile curajoase ale celor care s-au luptat cu dârzenie împotriva acestora. Culoarea florii roșii se desprinde răsărind puternic pentru a arăta în noi poporul dac plin de eroi, de noblețe, de amor de patrie și libertate, de altădată.