Limba română pe care o folosim în zilele noastre nu a fost dintotdeauna așa cum o cunoaștem acum; aceasta a trecut prin nenumărate schimbări pentru a ajunge la forma pe care o știm astăzi. Istoria și formarea limbii române sunt controversate din două motive principale, unul științific și altul politic. Din punct de vedere științific, penuria izvoarelor istorice scrise permite numeroase interpretări, astfel numai lingvistica, lexicologia și toponimia le pot confirma sau infirma. Interesele politice, care în trecut exprimau revendicările teritoriale, iar astăzi mai mult cele regionale sau culturale ale statelor odinioară ocupante, ale românilor și ale minorităților conlocuitoare, au creat diverse variante ale istoriei limbii române.
Formarea propriu-zisă a limbii române a fost un proces istoric complex, derulându-se pe parcursul mai multor secole: deși are rădăcini latine și a evoluat din limba daco-romană, aceasta a fost influențată de limbi slavice, de turcă și de maghiară.
Începuturile scrierii în limba română au fost destul de anevoioase. Un reper important au fost scrierile celui de-al doilea mare cronicar moldovean, Miron Costin. În comparație cu ceilalți cronicari și cu predecesorii lor, acesta introduce figuri de stil, facând apel la mințile luminate capabile să înțeleagă un poem sensibil, deși stângaci („Viiața Lumii”). Pe când mitropolitul Varlaam, autorul cunoscutei „Cazanii”, operă care conține primele pagini cu valențe literare din cultura noastră, se axează pe repetiții și enumerații, încercând să ajungă la sufletul credincioșilor prin predicile sale, Miron Costin preferă o exprimare metaforică în creația sa.
Despre Miron Costin știm că a fost un boier, diplomat, dregător și, mai sus menționat, un important cronicar moldovean al secolului al XVII-lea, scriind opere însemnate începuturilor literaturii române, cum ar fi cel de-al doilea letopiseț al Moldovei („Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul ”), Viiața Lumii, prima sa operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna labilis, sau „De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”, dar și două cronici în limba poloneză („Cronica țărilor Moldovei și Munteniei” și „Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească (Poemă polonă)”). Este unul dintre cei mai importanți scriitori și filologi din literatura romană, aducând numeroase inovații în limbaj, contribuind astfel la dezvoltarea limbii române ca limbă literară.
O importantă inovație adusă a fost folosirea limbii române în scrierile sale, în locul limbii slavone. Acest lucru a făcut posibilă scrierea unor opere de o mare valoare literară, accesibile publicului larg. Prin folosirea limbii române, Miron Costin a reușit să își exprime ideile și sentimentele într-un mod mai natural și mai autentic, contribuind astfel la înțelegerea și receptarea textului de către cititori.
În poezia „Viața lumii”, acesta a reușit să creeze imagini poetice prin utilizarea metaforelor și a personificărilor, acesta descriind moartea ca fiind „un somn vecinic” și iadul ca fiind o „nemărginită văpaie”. Costin apelează la spiritualitate și religie, descriind judecata de apoi („Căci somnul vecinic așteptăm, / Ca să ne trezim cu toți acolo / Și să vedem iadul nemărginit / Sau să ne-nvrednicim în ceruri.”), fragilitatea și efemeritatea vieții („Căci toate-s ca fumul și vântul, / Ca umbra ce trec și-apoi dispar,”, „Dar omul cel din lut făcut / Ca iarbă sece și se usucă”) și existența sufletului uman după moarte, care va fi nevoit să meargă pe un drum necunoscut („Iar sufletul cum va rămâne, / Căci veșnic se va fi ostenit / Sau va merge pe drum străin”).
Acesta a contribuit și la dezvoltarea gramaticii și a ortografiei limbii române. În lucrarea sa „De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”, Costin a utilizat forme corecte ale pronumelor și verbelor, dar a și prezentat, în cadrul operei, reguli de gramatică pentru formarea pluralului și a introdus reguli de ortografie care au fost aplicate pe scară largă în limba română, cum ar fi utilizarea diacriticelor (literele „â”, „î”, „ș” și „ț”).