Scrisoarea este un document adresat unei persoane. Aceasta persoana poate fi reală sau fictivă. În urma alegerii celei de-a doua variante se pot obține lucrări complexe și interesante, în care se poate da frâu liber imaginației.
Un exemplu sunt Scrisorile din „Negru pe alb” de Costache Negruzzi, care nu au în vedere un destinatar real, ci au fost create pentru a fi publicate într-o revista. Fiecare dintre acestea descrie câte o situație de viață.
În a II-a scrisoare („Rețeta”) se descriu peripețiile unui bucureștean care ajunge la Iași. Acesta provoaca larmă mare în urma sosirii și este asaltat cu fel de fel de întrebări: „Cu cine ai venit?”, „De unde vii?”. Pentru a rezolva problema întrebărilor fără răspuns, acesta organizează o petrecere la care invită foarte mulți oameni, iar la final închină un pahar pentru fiecare și răspunde la multe întrebari, fără ca măcăr să fie întrebat, asta pentru a fi sigur ca nu vor mai exista altele de atunci înainte.
În Scrisoarea IV („Un poet necunoscut”), Negruzzi privește viața în laturile sale tragice și comice. Scriitorul păstrează distanța față de eroul cu soarta nefericită. El comentează viața mizeră a lui Scavinschi; își scria versurile în stil clasic într-un oraș bântuit de groaza ienicerilor. Scrisoarea se încheie osciland între tragic și comic, ultimele cuvinte ale lui Scavinschi fiind asociate replicilor unor personaje celebre ca Napoleon și Hoffman.
Negruzzi observă omul de la munte care păstreaza tipul arhaic. Ca și în „Plimbare”, natura e văzută tot la modul general: „răcoreala atmosferei”, „voioșia verdeței”, „peisaj romantic” etc. În „Pelerinagiu”, scriitorul e sceptic, călătoria e un mijloc de abstragere din ambianța curentă care nu îi mai este prielnică. În august 1855, Negruzzi iese prima dată din țară, după care scrie un nou jurnal de călătorie, Scrisoarea XXX („Băile de la Ems”), în același mod ca „Plimbare” sau „Pelerinagiu”. Negruzzi scrie despre fabrica de apă din Colonia și Dom, dar nu rămâne prea impresionat de acesta.
Scrisoarea VII („Calipso”) prezintă Chișinăul în anul 1822; oamenii făceau petreceri pentru a-și uita suferințele. Acum Negruzzi plasează întâlnirea sa cu Puskin și cu „greaca cea frumoasă”, Calipso. În final, Negruzzi ne aduce la cunoștință retragerea lui Calipso în travesti la mănăstirea Neamț.
Scrisoarea VI („Catacombele Monastirei Neamțu”) este o alta relatare a lui Negruzzi, care e, de fapt, o introducere la Scrisoarea VII („Calipso”).
O altă povestire se numește Scrisoarea XXII („Istoria unei plăcinte”). Negruzzi ne introduce în vremea fanarioților, o lume a moravurilor corupte, ascunse. Scriitorul se gândește nostalgic la copilărie și la unul din tipurile caracteristice de atunci, plăcintarul. Aceeași idee revine și în alte ocazii, e aceea a civilizației cu schimbările ei radicale. Negruzzi narează într-un stil detasat, colorat, două întâmplări în care, cauze neînsemnate produc efecte mari. De la o plăcinta pornește un masacru între „ianiceri” și „tulimeani”. Negruzzi evocă trecutul propunând ca model vremurile dinainte de revoluție, cunoscute în copilărie și tinerețe.
În Scrisoarea XIII („Lumânărica”), întâlnim pitorescul cerșetor evanghelic cunoscut locuitorilor Iașilor. Spre final, Scrisoarea XIII capătă un ton moralizator, ca și articolele lui Negruzzi din revista „Săptămâna”.
În iulie 1848, Negruzzi scrie Scrisoarea XXIV („Un vis”), care are un caracter memorialistic. Scriitorul prezintă cea mai bună descriere a holerei din 1848. Prin această scriere, Negruzzi se înscrie în seria evocatorilor de cataclisme, începând cu Miron Costin, continuând cu Ion Ghica și Eugen Barbu. El reușește să contureze spaima apăsătoare într-un oraș lăsat la voia întâmplării.
Scrisoarea XXVIII („Pelerinagiu”) constituie jurnalul călătoriei la Târgu Ocna. Scriitorul privește ca artist locurile și oamenii. El face comentarii printre vizite și jocuri de cărți, cu treceri de la vesel la tragic și de la serios la comic. Petrece o zi cu vornicul Vilara, cu care discută, se plimbă și joacă vist. Puțin după plecarea lui, află că gazda – vornicul Vilara – a fost afectat de o „apoplexie trăsnitoare”.
Scrisoarea XXVII („Un protest de la 1826”) ridiculizează practica tribunalelor. Citarea enumerativă a unei terminologii juridice contorsionate care, după părerea autorului, nu spune nimic, provoacă efecte comice. Este dat ca exemplu Grigore Ghica Voda, care a rezolvat, printr-o anaforă scurtă, o pricină de patru ani.
În Scrisoarea IX („Fiziologia provințialului”), Negruzzi ne prezintă provincialul, care e un tip esențializat, fără nume și biografie. Scriitorul folosește sugestia; plutește o atmosfera, un aer de „nu stiu ce”: „Provintialul îmblă încotoșmănat într-o grozavă suba de urs; poartă arnaut în coada droscii, înarmat cu un ciubuc și lulea ferecată cu argint; suba de urs, arnăutul și ciubucul sunt cele trei neapărate elemente ale boierului țintaș; fără ele nu se vede nicăieri. Figura lui e lesne de cunoscut; cel mai adese este gros și gras, are fața înflorită, favoriți tufoși și musteți răsucite, dar pe lângă aceste firești podoabe, natura, ca o miloasa mumă, a răspândit asupra-i și un «nu stiu ce», care face a fi destul să-l vezi ca să-l cunoști, și să ghicești, din ce ținut sosește sau din ce boartă iese; un «nu stiu ce», în sfârșit, care te face să râzi cum îl zărești”. Scrisoarea e publicată în 1840 sub pseudonimul Carlu Nervil, cu titlul inițial „Provințialul”.
Costache Negruzzi pune eroul într-un lung monolog în „Scrisoarea V (Iepurarie)”. Face apel la Rousseau și are o încheiere cinică: „un purice viu face mai mult decât Napoleon mort!”. Scrisoarea pune în lumină sentimentul de onoare care obligă la acceptarea duelului pentru a nu păta numele celui în cauză și al familiei sale. Scrisoarea amintește de tânărul din tabloul lui Joseph August Schoefft și care în 1829 se bătuse în duel din cauze amoroase.
Costache Negruzzi s-a inspirat din folclor în „Scrisoarea XII (Păcală și Tândală)”. El folosește o suită de proverbe și zicători, legate printr-o subtilă tehnică. Negruzzi a atras atenția în „Dacia literară” asupra „Cântecelor populare ale Moldaviei”; el preia din folclor un număr important de proverbe și zicători, într-o succesiune voioasă.
În „Scrisoarea VII (Pentru ce țiganii nu sunt români)”, Negruzzi își recunoaște natura de „românul vechi și românul nou”. El ține pasul cu schimbările secolului, pledând pentru eliberarea țiganilor. Respinge, de altfel, prejudecățile. Negruzzi se joacă cu ironia și cu umorul. O serie de scrisori scrise de C. Negruzzi trateaza probleme istorice, sociale, literare. Scriitorul pleacă de la un anume eveniment, o situație.
În „Scrisoarea III (Vandalism)”, se face un strigăt de alarmă împotriva acțiunii barbare de dărâmare a cetăților antice, cum s-a întamplat cu Ghertina, lângă Galați, ale cărei pietre au fost folosite pentru refacerea ulițelor. Versul final este din Voltaire, în „Scrisoare” întâlnim și influența hugoliana.
În „Scrisoarea XXIII (He tan e epi tan)”, se aduce un elogiu femeii sub influența unor idei rousseaniste. Importantă în „Scrisoare” e adeziunea față de revoluția de la 1848, apologia Anei Ipătescu (doamna I) și condamnarea forțelor contra-revoluționare.
„Scrisoarea XIX (Ochire retrospectivă)” e o prezentare a istoriei Moldovei, cu elogiul traiului patriarhal care ar fi existat până la Stefan inclusiv, cand aristocrația nu începuse a-și manifesta ambițiile. Coruptia devine principiu de guvernare. Proverbul final „Syn Athena cai cheira cinei” trebuie interpretat ca un îndemn adresat românilor de a deveni conștienți de posibilitățile lor.
„Scrisoarea XXV (Omul de țară)” și „Scrisoarea XXVI (Proprietate păgubitoare)” sunt considerate parabole. „Omul de țară” a aparut în revista „Săptamâna”, la rubrica „Învățături religioase și morale”. Negruzzi le scrie dupa 1850, cand ideile social-politice de nuanță conservatoare se accentuează.
În „Omul de țară”, vizitarea răzeșului care vrea să-și dea copiii la oraș e o parte de ficțiune, care pregătește expunerea privind fericirea vieții rurale în contrast cu viciile orașului.
„Scrisoarea X (Despre mitropolia Moldaviei)” prezintă un istoric al instituției, iar„Scrisoarea XXI (Trisfetitele)” e o descriere a monumentului. O atitudine comună este antigrecismul, constantă a atitudinii scriitorului. Negruzzi demască amestecul direct al patriarhiei în treburile interne ale bisericii moldovenești, ca și influența ei secretă. „Despre Mitropolia Moldovei” datează din octombrie 1841. În „Trisfetitele”, Negruzzi îi elogiază pe domnii patrioți și pioși, admiră întreprinderea culturală a lui Vasile Lupu și aducerea moaștelor Sf. Paraschiva la Iași.
Scrisoarea către un corespondent real sau fictiv, pretext pentru adresarea către public. Este o specie literară prin excelență clasică. Ea poate trata cele mai variate subiecte, de la observarea moravurilor, colportări de anecdote și glume de tot felul, până la memorialul de călătorie, eseul de critică literară ori lingvistică și pamflet. Genul convenea perfect temperamentului și formației intelectuale a lui Costache Negruzzi. L-a putut cunoaște, înainte de a-l practica el însuși, la maiestrii francezi din secolul al XVIII-lea, în frunte cu Voltaire.
În partea cealaltă, în tabăra realității pure, stau Scrisorile lui Ghica către Vasile Alecsandri, precum și opera „Cum am învatat românește” scrisă de Costache Negruzzi. În scrisori, Ghica iși transpune amintirile vieții ca un mod de conversație cu destinatarul. Legătura ce se clădește între el și destinatar este una de prietenie, la fel ca cea din scrisorile cu destinatar fictiv.
Scrisoarea „Tunsu și Jianu” care face parte din seria scrisorilor trimise de catre Ghica lui V. Alecsandri descrie fuga lui cu familia la țară, din calea ciumei. Se descriu străzile Bucureștiului de pe atunci: „Maidanele Bucureștilor gemeau de soldați cari zăceau cu sutele în ploaie și în frig, ghemuiți în noroi, înveliți în mantale transparente de vechitură și de gloanțe turcești. Era oprit de a se vorbi de năprasnica boală, nici măcar de a-i pomeni numele, sub pedeapsa pazarnicului.”. Acolo ei întâlnesc un vechi prieten de-al tatălui lui Ion Ghica, pe Jianu, care era „hoț de codru”. Familia Ghica lua masa în curte, afară, când Tunsu trecu pe lângă poartă și le spuse să se mute în casă, pentru că fac poftă oamenilor și se pot întâmpla nenorociri.
După aceasta se descrie o veche poveste de dragoste, dintre Jianu și o fata de țăran, pe nume Stancuța. Aceasta a murit, iar el s-a predat domnitorului Caragea, pentru ca „împușcase oameni domnești și era osândit la spânzurătoare”. Acesta este salvat de o domniță care se îndrăgostește de el și vrea să se căsătorească cu el, dar acesta refuză și-și petrece restul zilelor lângă plugul ce-l iubea. Acolo s-au cunoscut tatăl lui Ion Ghica și Jianu.
Memoria „Cum am învățat românește” descrie timpul în care Costache Negruzzi este pus de tatăl său să învețe limba lui natală pentru că „e rușine”. Îi este adus un profesor particular care încearcă să-l învețe folosind abecedarul. Micul învățăcel se simte jignit și se pune singur să învețe alfabetul și reușește în foarte scurt timp, folosind abecedarul primit de la profesor. Pentru că a fost jignit, învățăcelul voia să se răzbune, și a și făcut-o: l-a uimit pe profesor citind din „Istoria românilor” de Petru Maior și i-a pus câteva întrebări la care era imposibil să dea un răspuns, de vreme ce profesorul era genul de persoana atotștiutoare. Acesta renunță la meditații și fuge, așa Petru Maior învățându-l pe Costache Negruzzi limba română.
Concluzionând, rolul scrisorii în perioada pașoptistă era acela de a menține legătura între oameni schimbând rolul scrierii de la necesitate la distracție și destindere. Celalalt rol crucial al scrisorii în acea perioada este dezvoltarea literaturii române: „Scrieți, băieți, scrieți orice, numai scrieți!”