Literaria
Tema istoriei în poezia eminesciană

Pentru junimistul Eminescu evoluția evenimentelor istorice reprezenta un proces permanent. Prin aceasta, poetul și-a alcătuit o concepție proprie asupra evoluției istoriei poporului român. Viziunea sa, impregnată de spiritul romantic specific secolului al XIX-lea, a cuprins atuurile trecutului și realizările prezentului epocii contemporane lui. Eminescu a cunoscut principalele etape ale istoriei românești și a insistat asupra momentelor de referință, la care au făcut referire unele dintre realizările sale literare. Marele poet a fost de părere că investigarea trecutului, pe care l-a întrevăzut nu doar ca o înșiruire de fapte și date, ci ca o lume supusă unei viziuni științifice, presupune un plan bine elaborat al cercetării și rigoare: „Istoricul se va atașa de o idee și această idee el o va urma de la originea sa până la ultimul termin al dezvoltării sale”.


În opera eminesciană, tema istoriei este mai rar regăsită, creația eminesciană depășind romantismul pașoptist. Câteva opere în care predomină tema istoriei sunt: „Scrisoarea III”, „Epigonii”, „Doina”, „Memento mori”, „Gemenii”, „Strigoii”, „Împărat și proletar”.


Tema istoriei opune două mari motive: pe de o parte, marile civilizaţii, privind succesiunea generaţiilor, stingerea strămoşilor glorioşi şi naşterea unor urmaşi corupţi, şi pe de altă parte istoria naţională care la o scară redusă tratează aceeaşi antiteză trecut-prezent, strămoşi-urmaşi. Dintre toate epocile istoriei, poetul a fost atras cel mai mult de perioada geto-dacică, fapt ce reiese din poemele: „Memento mori”, „Sarmis”, „Povestea magului călător în stele”, „Gemenii”, „Rugăciunea unui dac”, „Strigoii” etc.


Cea mai importantă și valoroasă operă de inspirație istorică a lui Eminescu este vastul poem „Memento mori” sau „Panorama deșertăciunilor”, scris la vârsta de 22 ani, dar apărut postum.


Poemul totalizează un număr de 217 strofe și 1302 versuri. Dupa Perpessicius, poemul în discuție l-a solicitat pe Eminescu timp de mai mulți ani în care poetul a lucrat cu „fervoare”, ceea ce„se vede atât în mulțimea tiparelor cât și în multiplele implicații ale manuscriselor”. Schema generală utilă oricărei lecturi: Introducere (7 strofe), Asia (3), Egipetul (15), Grecia (24), Roma-Preludiu (7), Dochia-Raiul Daciei (53), Roma -Decebal (51), Miaza-Noapte (14), Bastilia-Napoleon-Fine (34). „Memento Mori” („Adu-ți aminte că vei muri”) este un vechi adagiu adoptat în secolul al Xll-lea ca salut de către călugarii tropiști (ordin religios din Troppe, Franța).


În universul dacic, ființa este una cu natura. Elementele însele se transformă prin vraja secretă care le înconjoară. Eminescu convoacă aceste elemente ale cosmosului realizând un admirabil tablou al unei epoci de aur îndepărtate, motiv predilect în opera sa. Acestei vârste a Daciei, aflate „sub semnul gândirii mitice”, îi urmează vârsta următoare „la confluența mitului cu istoria”. Episodul se încheie cu căderea Daciei, cu blestemul profetic al lui Decebal de pieire a imperiului și cu reflexia poetului privitoare la posteritatea și însemnătatea Romei. Poem al dispariției succesive a civilizațiilor, „Memento mori” este implicit imaginea nașterii și morții miturilor și credințelor.


„Împărat și proletar” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1 decembrie 1874 în revista Convorbiri literare. În concepția lui Eminescu Napoleon I Bonaparte reprezintă întruchiparea deplină a omului de geniu în istorie. În acest poem este evocată pentru prima dată în literatura universală Comuna din Paris, la numai câțiva ani de la consumarea acestui eveniment istoric. Comuna din Paris a fost un guvern care a condus Parisul începând cu 28 martie și până la 28 mai 1871. El a existat înaintea rupturii dintre anarhiști și marxiști, și ambele grupuri o consideră prima preluare a puterii de către clasa muncitoare în timpul Revoluției Industriale.


Mesajul principal al poeziei este acela de a încuraja lupta împotriva injustiției sociale și a inegalității. Eminescu își exprimă solidaritatea cu proletariatul și caută să atragă atenția asupra inegalității dintre diferitele clase sociale prin intermediul alegoriei. Prin portretizarea unui împărat neputincios alături de un proletar muncitor, Eminescu sugerează că sistemul de clasă al vremii sale era unul corupt și că era nevoie de o schimbare radicală pentru a atinge echitatea socială.


Cezarul, care nu este altul decât Napoleon I Bonaparte, meditează spiritual asupra manifestării răului în istorie: „Pe malurile Seinei, în faeton de gală,/ Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;/ Convins ca voi el este-n nălțimea-i solitară/ Lipsită de iubire, cum că principiul rău,/ Nedreptul și minciuna al lumii duce frâu;/ Istoria umană în veci se desfășoară, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău”.


Eminescu își iubea neţărmurit poporul și ţara. Tocmai temeinicele sale cunoștinţe despre trecutul tumultuos al neamului său l-au determinat să cultive un simţământ aparte, o sinceră și desăvârșită empatie cu fraţii săi de o credinţă și un sânge. Istoria română este, deci, regăsită în operele „Doina”, „La arme” și „Scrisoarea III”.


„La arme” are temă istorică, pentru că eul liric încearcă să deștepte spiritul național arătând situația grea cu care se confruntă România, Basarabia, Transilvania și Bucovina fiind cotropite de dușmani. Aceasta se subînțelege din versurile: „Auzi departe strigă slabii/ Și asupriții către noi,/ E glasul blândei Basarabii/ Ajunsă-n ziua de apoi./ Iar tu, iubită Bucovină/ Diamant din steaua lui Ștefan/ Ajuns-ai roabă și cadână/ Pe mâni murdare de jidan,/ Rușinea ta nu are samăn/ Pământul sfânt e pângărit...”. 


Eul liric încurajează românii prin cuvintele: „Și nimeni lanțul n-o să farme,/ N-aveți inime, n-aveți mâni?/ La arme, la arme,/ La arme, frați români./ Și-n tricolorul mândrei flamuri/ Să-nfășuri pieptul tău viteaz./ Și smulge spada ta din teacă/ Și-ți cheamă toți vitejii tăi”. De asemenea, pentru a da un impuls luptei împotriva dușmanilor, eul liric arată clar dușmanii și îi pune cu curaj într-o lumină proastă: „Maghiar, tatar cu cap de câne/ De noi și azi îți bați tu joc.../ Sub pumnul nostru vii tu mâne/ Strămutăm falcile din loc,/ Și limba ta muiată-n ură/ Ți-om smulge-o, câne tu, din gât,/ Ți-om băga pumnul nostru-n gură/ Căci, câne, te iubim atât./ Și brațul nostru-o să vă farme/ Și robi veți fi, măriți stăpâni”.


Doina exprimă durerea pe care eul liric o simte din cauza colonizării cu străini a pământurilor românești și persecutarea sistematică a acestora, ce reiese din versurile: „De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate.” Eul liric arată direct, fără ascunzișuri starea mizerabilă de neputință pe care o aveau românii: „Vai de biet român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici e vară vara lui/ Și-i străin în țara lui./ Și izvoarele îi seacă/ Sărac în țară săracă!” Eul liric cheamă salvatorul, domnul Moldovei, un erou istoric, ca să salveze poporul: „Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ți mântui neamul tău! ”. Din acest motiv, pentru că a expus realitatea ce era mascată de oficiali, după publicarea poeziei în 1883, este arestat abuziv și internat forțat, fără niciun temei legal sau medical, într-un ospiciu psihiatric.


În „Scrisoarea III”, una dintre cele mai cunoscute opere eminesciene, este prezentat un eveniment istoric important de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, ce aduce onoare până în zilele de astăzi, și anume un pact dintre el și Baiazid, sultan al Imperiului Otoman. Bătălia de la Rovine, în care Mircea cel Bătrân l-a învins pe temutul sultan Baiazid a devenit peste secole subiect de inspirație poetică. Poemul nu exprimă, însă, realitatea întru totul. În majoritatea cronicilor, dar şi în poemul lui Eminescu, Mircea cel Bătrân apare ca învingător incontestabil. Mulţi istorici compară bătălia de la Rovine cu cea de la Călugăreni în care, cu toate că Mihai Viteazul, a câştigat lupta a fost obligat să se refugieze la unguri. La fel, Mircea cel Bătrân, deşi îi bate pe turci, a trebuit să părăsească tronul în favoarea unui domnitor agreat de sultan. Voievodul a reuşit să revină la conducerea ţării în scurt timp, ajutat fiind de aliaţii săi, continuând astfel lupta împotriva Imperiului Otoman. O altă mică greşeală istorică a poetului este faptul că l-a numit pe domnitor, prin vocea lui Baiazid, „un moşneag, atât de simplu după vorbă după port”. În realitate, Mircea cel Bătrân avea atunci doar 40 de ani.


Eminescu creează antiteza dintre un trecut măreț și eroic, și un prezent decăzut și degradat. Trecutul măreț și eroic este reprezentat de purtarea curajoasă a lui Mircea cel Bătrân, care la înșiruirea victoriilor luptelor de către sultan, a răspuns: „Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvîrtej/ Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?/ Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?…/ Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?/ Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…/ Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,/ Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/ N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”. Prezentul decăzut și degradat este următorul: „De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…/ O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,/ Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți,/ Și cu voi drapîndu-și nula, vă citează toți nerozii,/ Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii”.


În concluzie, tema istoriei în opera eminesicană poate fi descrisă în mod succint de cuvintele celui mai mare istoric român, Nicolae Iorga, vorbind despre cel mai mare poet român: „Eminescu stăpânea cu desăvârșire cunoștinţa trecutului românesc și era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui nu a mai avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei și determinant al întregii judecăți.”