Burghezia între kitsch și incultură - Caragiale și Călinescu

 Burghezia, clasă socială orientată către dezvoltarea economiei, a fost deseori satirizată în literatura română.

 

 Încă din Perioada Marilor Clasici, societatea burgheză este ironizată în operele lui Caragiale. Acesta, prin intermediul comediilor sale reușește să evidențieze moravurile societății parvenite, care aspiră la funcții înalte, fără însă a le merita. Astfel, politica secolului al XIX-lea este ridiculizată prin intermediul personajelor din comedia „O scrisoare pierdută”.

 

 În această piesă se prezintă tipuri umane reprezentative pentru ilustrarea defectelor acestei clase sociale. Caragiale surprinde atmosfera tensionată înainte de alegeri într-un oraș de munte, „în zilele noastre”, 1883. Un prim personaj ce se face remarcat prin umorul său involuntar este Zaharia Trahanache, un bătrân ramolit și ticăit, care coordonează alegerile în calitate de prezident al unor comiții, nici el nu știe exact care. Acesta este controlat indirect de soția sa, Zoe Trahanache, o „damă bună” care reușește prin șarmul ei să păstreze o bună relație cu soțul său, deși ea are de fapt o aventură cu Ștefan Tipătescu, prefectul județului pe care Zaharia îl consideră „prietenul meu și al familiei mele”.

 

 Ironia cea mai evidentă este reliefată însă în construirea personajului Agamiță Dandanache, candidatul ales de conducere, venit din București întrucât „nu se face, conița mea, să nu facem măcar act de prezență”. Acesta este un parvenit ce ajunge să fie propus de capitală datorită unui șantaj, astfel observându-se mijloacele prin care se accede la funcții înalte în politică.

 

 În afară de valorile decăzute ale politicienilor se observă totodată și incultura burgheziei pe care Caragiale o accentuează în actele II și III din opera sa. Prin intermediul discursurilor pentru candidatură se ironizează ignoranța și ipocrizia candidaților. Aceștia își doresc să pară culți însă folosesc termeni greșiți pornind de la etimologia lor, dar necunoscandu-ne firma și semnificația, faliți sau capitaliști, sau enunțuri fără sens precum cea a lui Farfuridi „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale...”, respectiv expresii în latină modificate greșit precum cea a lui Cațavencu „oneste bibere”.

 

 În plus, Caragiale arată incultura și în alte piese precum „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „D-ale carnavalului”, reieșind din toate moravurile societății burgheze.

 

 De asemenea, burghezia este satirizată și în perioada interbelică de către George Călinescu, subliniind kitschul acesteia atât în „Enigma Otiliei”, cât și în „Cartea nunții”. În primul roman menționat, se prezintă încă din incipit casa lui Costache Giurgiuveanu care avea „patru ferestre de o înălțime absurdă, formând în vârful lor o rozetă gotică, deși zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice”, „zidăria era crăpată și scorojită în foarte multe locuri, și dintre crăpăturile dintre fațada casei și trotuar ieșeau îndrăzneț buruienile”. Astfel se observă discrepanța dintre îmbinarea celor două stiluri arhitecturale și chiar dacă locuința era, în aparență, împodobită, ea, de fapt, era neîngrijită. Kitschul se observă și când vine vorba de interiorul casei, mobila fiind veche și aleasă cu prost gust, dar încercând să imitate moda din străinătate.

 

 Călinescu prezintă burghezia în aceeași manieră și în celălalt roman al său, „Cartea nunții”, unde bătrânele din „casa cu molii” stârnesc milă și dezgust prin stilul lor de viață. Acestea trăiesc într-o casă veche, cu mobila putrezită, obiectele lor de valoare aparținând, de asemenea, kitschului, cum ar fi bucata de șal pe care o primesc Jim și Vera la nuntă de la una dintre ele. Tot în acest text este ridiculizată și M-me Policrat, care dorește să pară tânără și frumoasă, folosindu-se de „zorzoane” ce îi pun în evidență defectele, contrar speranțelor ei.

 

 Așadar, kitschul și incultura sunt trăsături definitorii ale burgheziei, fiind ironizate în literatura română atât de Ion Luca Caragiale, cât și de George Călinescu.