Real și fabulos în „Povestea lui Harap-Alb”

 Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-a impus în literatura română prin originalitatea stilului, a lansat o operă variată, aducând în literatură basmul cult. „Povestea lui Harap-Alb” se dezvoltă pe un tipar narativ tradițional, particularizat prin intervențiile autorului cult.

 

 În poveste, amestecul dintre real și fabulos are o anume originalitate: atmosfera unică din basmele populare este „umplută” cu povestea a trei feciori de crai ce urmăresc moștenirea tronului Împăratului Roș, fiul cel mic ieșind învingător nu datorită unor puteri supranaturale, ci datorită moștenirii sale, în sfârșit. Spânul și Împăratul Roș nu sunt zme din basme, ci oameni obișnuiți, dar care ies din normă prin înfățișarea lor.

 

 Prin detaliile realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan al existenței care poate fi localizat geografic și istoric. „Povestea lui Harap-Alb” reprezintă o inițiere a eroului, o nouă etapă a cunoașterii într-un discurs amintind de o lume concretă, humuleșteană. Autorul aruncă valul mitului: bătrâna este o ursitoare care îi va influența destinul lui Harap-Alb, iar pădurea în care îl întâlnește pe Spân este un labirint. Există însă și o altă viziune a lumii. Sinteza acestei viziuni ne-o oferă Ochilă care, închizându-și unicul ochi, obține o oglindă a realității: „copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus și oamenii umblând cu capul între umere”.

 

 În basm, fabulosul pare a se ascunde în spatele realității, ieșind la lumină în mod surprinzător.

 

 Astfel, în scena întâlnirii dintre mezinul craiului și bătrâna cerșetoare, înșiruirile supranaturale cu care aceasta se laudă („Căci multe au mai văzut cu ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerii aceștia”) par a fi niște minciuni, tânărul înțelegând miracolul numai atunci când bătrâna dispare în văzduh. Un loc aparte îl ocupă Spânul. La început, el nu se abate cu nimic de la comportamentul normal al unui om viclean „numai că iată ce iarăși iese Spânul înainte, îmbrăcat la fel și călare pe un cal frumos, și prefăcându-și glasul”. Abia atunci când coboară în fântână, Spânul își strigă numele dovedind că este personajul negativ. Chiar și cele cinci apariții bizare care îl vor însoți pe Harap-Alb în ultima parte a călătoriei sale inițiatice amintesc de fantasticul tratat în maniera realistă.

 

 De asemenea, fabulosul trimite la mituri. Ursul și cerbul amintesc de unele mitologii, iar prin anihilarea ursului și uciderea cerbului, Harap-Alb preia atributele războinicului și privilegiul eternității.

 

 Păstrând trăsăturile de bază ale realului, miraculosului și fabulosului, Ion Creangă le-a imprimat o seamă de particularități care-i conferă operei sale strălucire și unicitate.

 

 „Povestea lui Harap-Alb” este una dintre cele mai cunoscute opere ale literaturii române și se remarcă prin abilitatea autorului de a combina elemente realiste cu aspecte fabuloase într-un mod captivant.