Romantismul englez / romantismul românesc

 Romantismul este orientarea ideologică, culturală manifestată în prima secolul XIX în spațiul european. Romantismul se manifestă, în special, în Germania, Anglia, Franța.

 

 În literatura europeană, romantismul este susținut de mari autori, critici literari și poeți englezi cum ar fi: Wordsworth, Coleridge, Byron, Shelley sau Keats.

 

 Problemele care îl preocupă pe Wordsworth sunt „obiectul poeziei”, răspunsul la întrebarea „Ce este poezia?”, talentul personal. Acesta reușește să rămână tradiționalist, continuând moștenirea teoretică a secolului trecut. Volumul publicat în 1798 marchează începutul romantismului englez, prefața din 1978 rămânând manifestul curentului: pentru a scrie poezie este nevoie de observație și descriere, sensibilitate, invenție. Spre deosebire de Wordsworth, Coleridge adaugă miraculosul lucrurilor zilnice, acesta crescând valoarea criticii filozofice. În opera lui Coleridge, se evidențiază un număr de ode și scurte poezii care înbină literatura cu religia și filozofia.

 

 Un loc aparte în cadrul romantismului englez îl ocupă Byron, acesta își descrie procesul de creație îndepărtânde-se de cei doi teoreticieni ai școlii engleze romantice. Acesta a dat numele unui curent de mare amploare și rezonanță ale cărui trăsături îl individualizează chiar și în cadrul romantismului. Alți romantici englezi sunt și Shelley, Allen Tate.

 

 La noi curentul romantism se face simțit odată cu scriitorii pașoptisti: Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi și atinge punctul cel mai înalt în creația lui Eminescu.

 

 O primă caracteristică definitorie a romantismului o constituie apelul la folclor. Pentru Eminescu, literatura populară reprezintă o sursă prolifică a creației sale. Temele doinelor populare sunt valorificate în poeme precum „Sara pe deal”, „Mai am un singur dor”. La baza poemului epic „Luceafărul „ stau basmele românești „Miron și frumoasa fără corp” și „Fata în grădina de aur” culese de germanul Richard Kunisch.

 

 O altă caracteristică a romantismului o reprezintă împletirea elementelor epice, lirice și dramatice. Elementele epice vizează prezența în text a un narator obiectv, posibilitatea ca textele să fie povestite, prezența personajelor. Creația sinteză „Luceafărul” debutează cu formula tipică basmelor „a fost odată” semnalând fabulosul. Numele Luceafărului este unul popular, iar apelativul folosit de către Demiurg, Hyperion, în traducere, reprezintă cel ce plutește, Cătălina exprimă gingășie, puritate, iar Cătălin prezintă inferioritate în comparație cu fata de împărat.

 

 Epicul este întreținut și de prezența personajelor, cel mai bine fiind conturat portretul fetei printr-un superlativ absolut „o prea frumoasă fată”. În creația de tip idilă, „Floare albastră”, iubita este caracterizată direct de către iubit ca fiind „mititică” și se prezintă monologul acesteia.

 

 Prezentarea timpului vag și a spațiului care se schimbă, alternând planul cosmic cu cel terestru, constituie alte elemente epice întâlnite în cele două poeme.

 

 Elementele lirice se regăsesc pe toată desfășurarea acțiunii, evidente fiind descrierile de natură: descrierea grădinii, a codrului, dar și a planului cosmic asemenea unei schele, un plan liant între cer și pământ. Chemările fetei din poeme sunt tot elemente lirice, chemări care provocă o iubire care devine imposibilă din cauza statutului personajelor: un astru și o muritoare.

 

 Elementele dramatice evidențiate în poeme sunt: distingerea celor patru tablouri în care sunt împărțite poemele, iar în „Luceafărul” se evidențiază două dialoguri: între muritori și memuritori.

 

 Tot elemente romantice sunt și temele și motivele preferate de autor, în creația sinteză „Luceafărul” și poezia de tip idilă „Floare albastră” acestea stând sub tema fundamentală a omului de geniu, dar și a celorlalte teme romantice care completează tema centrală: timpul, iubirea, natura, moartea, viața, foltclorul.

 

 Fiecare motiv dezvoltă o semnificație tipic romantică: marea reprezintă elementul care face legătura dintre cer și pământ simbolizând infinitul pentru că atinge linia infinitului, castelul reprezintă un spațiu nobiliar oferind protecție muritorilor, dar și o poartă de deschidere către planul cosmic, codrul este spațiul protector al îndrăgostiților, teiul completând decorul prin mirosul florilor. Motivul stelelor, cerului, lunii sunt elemente ale farului cosmic unde își are sălașul nemuritorul. Motivul florii albastre la Eminescu reprezintă absolutul, eternitatea, motivul redând iubirea perfectă, posibilă într-un cadru feeric, fericirea deplină fiind proiectată către etern.

 

 Tema dramei intelectualului de geniu sau condiția creatorului este marcată în cele două poeme de dorința nemuritorului de a-și găsi un egal pentru a trăi o iubire perfectă, absolută.

 

 Între opera lui Eminescu și în cea a lui Wordsworth se evidențiază un singur aspect comun făcând referire la contemplarea armoniei depline cu natura. O paralelă între Eminescu și Coleridge o realizează George Călinescu, acesta evidențiind numeroase asemănari între cei doi poeți: surse comune de inspirație regăsită din filozofia lui Kant sau Schopenhauer: amândoi meditează asupra tradiției ca o sursă a istoriei și, mai specific, este paralelismul de teme și motive romantice. În opere precum „Povestea magului…” sau „Frumoasa lumii” și „Sărmanul Dionis” eroul zidește cu închipuirea un palat la marginea unui fluviu dintr-o insulă. Despre relația dintre poetul român și Shelley, Alexandru Duțu afirmă că Eminescu a citit opera englezului prin intermediul versiunilor germane ale lui J. Seybt. Cei doi poeți se apropie prin imaginație aeriană, tendința de căutare a piscurilor, prin „psihism ascensional”.

 

 Critica i-a văzut pe Eminescu și Keats caracterizați de melancolie, de sideromanie. S-a vorbit mult despre naturalistul celor doi poeți, dar și despre motivul lumii. Mitul lui Endymion este prelucrat de cei poeți în opera precum „Luceafărul” „Diana” și, respectiv, „Endymion”.

 

 Opera lui Byron a fost tradusă în mai multe limbi printre care și în română, acesta fiind al doilea cel mai tradus autor dupa Dumas, lui Eminescu fiindu-i extrem de ușor să îl cunoască pe Byron citindu-i traducerile. Există o serie de autori care i-au influențat pe cei doi autori: Roussseau, Voltaire, Chateaubriand. Tudor Vianu afirmă că unele opere din tinerețea lui Eminescu aparțin curentului byronian. Eminescu este conștient de importanța fabuloasă pe care o are Byron în romantismul european.

 

 Opera lui Byron a fost tradusă în mai multe limbi printre care și în română, acesta fiind al doilea cel mai tradus autor dupa Dumas, lui Eminescu fiindu-i extrem de ușor să îl cunoască pe Byron citindu-i traducerile. Există o serie de autori care i-au influențat pe cei doi autori: Roussseau, Voltaire, Chateaubriand. Tudor Vianu afirmă că unele opere din tinerețea lui Eminescu aparțin curentului byronian. Eminescu este conștient de importanța fabuloasă pe care o are Byron în romantismul european.

 

 Comparând perioada în care romantismul era predominant (secolul XIX) cu cea în care Eminescu și-a publicat opera (secolul XX) putem spune ca Mihai Eminescu este romanticul întârziat al Europei, însă, pentru noi, nu este un romantic întârziat, ci un scriitor care a creat un discurs liric etern, un romantic sincronizat cu marea literatură a epocii sale, un contemporan al tuturor timpurilor.