Eminescu sau condiția creatorului

 Mihai Eminescu a apărut în literatura română ca un miracol neașteptat, o apariție imprevizibilă, „poetul nepereche a cărui operă învinge timpul” după cum afirmă George Călinescu.

 

 Ca poet, Mihai Eminescu se încadrează în categoria romanticilor, întâlnind în operele lui și concepte clasice, reliefate prin eterna căutare a adevărului, ceea ce îi diferențiază operele de cele ale romanticilor, autorul creându-și o viziune despre lume profund originală.

 

 Datorită aspirației sale atât spre perfecțiune cât și spre echilibru, Eminescu împarte lumea în două părți: o parte mai familiarizată, a miturilor, a folclorului românesc și a ideilor filozofice și o parte a muritorilor, a trecerii ireversibile a timpului.

 

 Spre deosebire de alți romantici din Europa, Eminescu încercă integrarea folclorului folosind un limbaj poetic prosper și natural dat de elementele vechi, populare și folosirea regionalismelor și arhaismelor.

 

 „Luceafărul”, un poem eminescian alegoric, a parcurs un proces lung de elaborare și este reluat în cinci variante succesive între anii 1880 și 1883, forma finală fiind alcătuită din 98 de strofe și structurată în patru tablouri. În timpul studiilor la Viena, autorul descoperă în biblioteca centrală o culegere de basme publicată de germanul Richard Kunich, unde găsește și punctul de plecare spre realizarea poemului său și anume un basm popular românesc redactat de austriac în timpul călătoriei sale în Oltenia intitulat „Fata din grădina de aur”. Alături de elementele preluate din folclor și de basmul popular scris de Kunich, Mihai Eminescu se mai inspiră și din mitul „Zburătorul” pe care îl preia din poezia omonimă a lui Ion Heliade Rădulescu și pe care îl valorifică inițial în poemul „Călin (file din poveste)”.

 

 În acest poem, antagonismul dintre geniu și lumea burgheză este unul destul de redus. Pentru a scoate în evidență această diferență dintre omul geniu și cel comun, Eminescu asimilează simbolurile lirice, astfel geniul este prezentat drept o inteligență care își poate depăși sfera sa, pe când omul obișnuit este incapabil de a-și depăși condiția, „Luceafărul” rămânând un punct de referință pentru lirica noastră națională.

 

 Așa cum menționează Titu Maiorescu în scrierea sa „Eminescu și poeziile lui”, „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”, fiind un bun cunoscător al filozofiei, în special al lui Platon, Kant și Schopenhauer și nu mai puțin al credințelor religioase.