Epicul eminescian

 Când ne gândim la Eminescu, ceea ce ne răsare în minte este poetul genial, filozoful adept al lui Schopenhauer, al lui Kant, al lui Platon și al lui Hegel, melancolicul, îndrăgostitul a cărui iubită ideală lipsește veșnic, fiind înlocuită însă de copii fidele, dar niciodată suficient de interesante pentru a-l captiva și pentru a-l „ține cu desăvârșire în mărginirea” lor (Titu Maiorescu – „Eminescu și poeziile lui”), însă nu-l vedem niciodată ca pe un prozator. Trebuie eliminate prejudecățile legate de inferioritatea prozei sale în raport cu poezia, întrucât același geniu se manifestă în toată creația eminesciană.

 

 Există multe motive pentru care proza lui Eminescu nu s-a bucurat de aceeași popularitate ca poezia sa. Prejudecățile legate de faptul că un poet nu poate fi și prozator, poezia, prin lirismul și muzicalitatea pe care le are, este mai ușor de receptat decât proza, care necesită un nivel mai ridicat de cultură pentru înțelegere, dar și faptul că majoritatea scrierilor epice erau încă sub formă de manuscris la momentul morții sale, au făcut ca proza eminesciană să nu aibă parte de aceeași recunoaștere, critică și cercetare ca poezia sa. În imaginea publicului a pătruns „poetul nepereche” (George Călinescu), în timp ce proza sa a trecut, pe nedrept, în umbră.

 

 „Eminescu își este propriul său handicap, poetul Eminescu strivindu-l pe prozatorul Eminescu, pe gazetarul Eminescu”, spune Lucian Strochi în articolul „Proza eminesciană, diacronia receptării”. În literatură și în artă, în general, judecăm creatorul după amplitudinea creației sale, astfel, în artă, mulți știu despre „Carul cu boi” sau de „Fata cu basma roșie” ale lui Grigorescu, și substanțial mai puțini picturile sale din Mănăstirea Agapia, iar în literatură, Rebreanu va fi totdeauna romancierul, creatorul lui „Ion”, al „Pădurii Spânzuraților” și al „Răscoalei”, și ilimitat mai puțin prozatorul care a scris „Dintele” sau „Hora morții”.

 

 „…nicăieri limba românească cultă n-a ajuns la aşa de mare mlădiere şi plasticitate…”. Poeziile sale au devenit „clasice” și prin introducerea lor în manualele școlare, fiind prezentă o oarecare simplitate în explicarea lor, pe când introducerea unei scrieri epice eminesciene, spre exemplu, „Sărmanul Dionis”, în aceleași manuale, ar ridica dificultăți în înțelegere nu doar elevilor, ci chiar și profesorilor, întrucât nuvela metafizică prezintă concepte greu de înțeles și receptat, fiind respinsă, la început, chiar și de membrii Junimii.

 

 Operele epice ale acestuia se pot clasifica în două categorii: antume și postume. Printre operele antume se numără „Făt-Frumos din lacrimă”(1870), „Sărmanul Dionis”(1872), „La aniversară” și „Cezara”, fiind o categorie restrânsă de publicații. Colecția de opere postume este însă mult mai bogată, criticul George Călinescu ocupându-se cu precădere de culegerea și publicarea în revista „Adevărul literar și artistic” al manuscriselor lui Eminescu. Chiar mai mult, acestea le-a oferit fragmentelor publicate un titlu, astfel apărând „Moartea Cezarei”, „Umbra mea”, „Avatarii faraonului Tla”, „Contrapagina”, „Visul unei nopți de iarnă”, „Falsificatorii de bani”.

 

 Deși abordând diverse tipuri de prezentare a ideilor în proza sa (fantasticul mitologic în basmul cult „Făt-Frumos din lacrimă”, nuvela metafizică „Sărmanul Dionis”, nuvela realistă și sentimentală „Cezara”, tema metempsihozei în nuvela „Avatarii faraonului Tla”, realismul și fantasticul în începutul de roman „Geniu pustiu”), aceasta nu poate fi înțeleasă fără a pătrunde în substratul filozofic al fiecărei opere.