Perioada pașoptistă este reprezentativă pentru literatura română, încurajând dezvoltarea ei prin principiile elaborate de Mihail Kogălniceanu, îndrumătorul generației, în articolul program „Introducție”, publicat în revista „Dacia literară”, apărută în 1840. Perioada pașoptistă este definită drept activitatea culturală intensă care a avut loc în etapa istorică 1830 – 1860, iar promovarea specificului național a fost unul dintre principiile importante.
Literatura pașoptistă s-a dezvoltat sub semnul romantismului european. După perioada 1825 – 1830, care este plină de traduceri ale autorilor străini, în special ale francezilor, se remarcă sincronismul dintre manifestul romantismului francez – prefața dramei „Cromwell” și articolul program „Introducție”. Scriitorii români asimilează manifestul curentului literar, al romantismului francez, și aplică principiile acestuia cu particularitățile curentului național popular de la revista „Dacia literară”.
Poezia pașoptistă răspunde, în general, direcțiilor și principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul ,,Introducție” din primul număr al revistei ,,Dacia literara" în sensul că este o poezie socială, adaptată la momentul istoric și chiar politic, conformă cu idealurile de libertate, egalitate și unire ce animau sufletele românești de pretutindeni.
Nu doar romantismul se reflectă în operele scriitorilor pașoptiști, ci și alte curente precum: clasicismul și realismul. Apare fenomenul coexistenței mai multor curente literare în cadrul aceleiași opere, acest lucru fiind vizibil și în creația ,,Alexandru Lăpușneanu” a lui Costache Negruzzi sau chiar în pastelurile lui Vasile Alecsandri.
Un exemplu pentru poezia pașoptistă este ,,Zburătorul” scrisă de către Ion Heliade Rădulescu. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetica transmisa in mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: pronumele personal la persoana I singular „-mi”, verbele la timpul prezent, persoana I singular „tremur”. Prin lirismul obiectiv se produce o estompare a prezentei eului liric in spațiul poetic. Locutorul devine mai abstract, încât, în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser), părând că se exprimă pe sine. Eul liric rămâne un observator discret al desfășurării tabloului de natură prin fața cititorului. În descrierea înnoptării se remarcă prezența unui lirism obiectiv.
O a doua operă pașoptistă este ,,Alexandru Lăpușneanul” scrisă de Costache Negruzzi, iar în acesta creație perspectiva narativă este obiectivă. Astfel, evenimentele sunt relatate la persoana a treia, naratorul nefiind implicat în desfășurarea lor. El se situează în exteriorul narațiunii, fără a participa deloc la acțiune și fără a interacționa cu personajele. Cu toate acestea, fiind vorba despre o personalitate istorică, naratorul cunoaște câte ceva despre protagonist, ceea ce-l determină să facă niște remarci subiective la adresa acestuia.
Așadar, subiectivitatea autorilor pașoptiști este prezentă deoarece se impune originalitatea scrierilor ca principiu dat de Kogălniceanu, care se îmbină armonios cu obiectivitatea dată de prezența realismului la nivelul curentelor literare prin acțiunea verosimilă a operelor și prin inspirația istorică ce constituie un punct de plecare în tema nuvelei „Alexandru Lăpușneanu”.