Deseori, când receptăm cuvântul „literatură”, mintea se direcționează automat spre nume cu încărcătură, atât din cultura națională (nume precum Mihai Eminescu, George Călinescu, Liviu Rebreanu), cât și din cea exterioară acesteia (Victor Hugo, Honoré de Balzac, William Skakespeare). Începuturile literaturii, indiferent de regiunea geografică, sunt însă mai puțin cunoscute.
La nivelul țării noastre, porțile literaturii au fost deschise cu ajutorul reprezentanților bisericii din secolele XVII-XVIII, când limba română vulgară începe să fie condusă spre forma sa literară. Mitropolitul Varlaam este primul cărturar caracterizat prin încercările sale tot mai insistente de a înlocui limba slavonă cu limba română în biserică. Prin intermediul lucrării sale, mitropolitul Moldovei reușește să se îndepărteze de stilul scrierilor slavone, „Cazania” lui Varlaam aducând un stil propriu limbii noastre materne, alături de primele pagini cu valențe literare din cultura noastră. Precum menționează Nicolae Iorga „Varlaam a lăsat toată învățătura câtă o știa și o putea ști și a vorbit pe înțelesul țeranilor săi”, deși a introdus în lucrarea sa mijloace de expresivitate artistică, precum enumerația, repetiția sau metafora : „Strigă Hristos cu cuvântul, cu lucrul, cu vieața, cu moartea, ca să ne reîntoarcem la dânsul”. Referitor la latura poetică, mitropolitul Dosoftei, succesorul lui Varlaam, îmbogățește literatura religioasă, în special cea versificată: sunt traduse pentru prima dată scrieri precum „Psaltirea în versuri” și „Viețile sfinților”, în timp ce „Psalmilor” lui David le este acordată o atenție sporită, mitropolitul reușind să interpreteze și să ofere o nouă față acestora, adaptată limbii române. Pe plan oratoric, Mitropolitul Antim Ivireanul este cel ce reușește să direcționeze minți și suflete spre drumul credinței, predicile sale, numite „Didahii”, fiind redactate într-o limbă literară pură, „plină de nerv, convingătoare” (din „Istoria limbii române literare”), respectând o structură riguroasă.
Relevanța acestui timid început se află însă în operele ulterioare, unde sensibilitatea și dorința mitropoliților de a-și transmite cuvintele în limba română este valorificată de alți autori, în special de cei ce îmbină literatura cultă cu folclorul. Adepții tradiționalismului duc astfel, pe culmi mult mai înalte, ceea ce mitropoliții au pus ca bază împreună cu unii din cronicarii acelor timpuri. În timp ce Varlaam a vorbit pe înțelesul țăranilor săi, Mihail Sadoveanu a știut să îi asculte și să analizeze traiul acestora, publicând numeroase romane la baza cărora a stat afirmația autorului: „Țăranul a fost principalul meu erou”. Cronicarul moldovean Grigore Ureche a constituit pentru Sadoveanu un punct de inspirație prin intermediul „Letopisețului Țării Moldovei”, una din primele scrieri narative românești, din care au fost extrase descrieri și pasaje importante pentru dezvoltarea romanelor tradiționaliste precum „Frații Jderi”. Tot o piatră de temelie este și scrierea lui Ion Neculce, prin care acesta își pune în valoare talentul de bun povestitor, talent ce stă la baza ulterioarelor tehnici narative, alături de modalitatea prezentării propriei povești, așa cum sunt regăsite în „Hanu Ancuței” (Mihail Sadoveanu), sau „Balta Albă” (Vasile Alecsandri). Totodată, lângă Dosoftei, la startul creației versificate se află și Miron Costin, autorul poemului filozofic „Viiața lumii”, care, deși nu renunță la caracterul religios, deschide un nou orizont în ceea ce privește motivul central al scrierii în versuri. Tot în versurile acestui poem se ascunde varianta primitivă a ingambamentului folosit de Lucian Blaga și Nichita Stănescu.
Așadar, deși greoi și încetinit uneori de contextul istoric, ritmul dezvoltării beletristicii românești își găsește originea alături de scrieri religioase sau cronici. Nimic deci nu poate lua viață fără un început, indiferent că stadiul inițial este cunoscut, sau (ca în cazul începuturilor literaturii românești) mai puțin vehiculat.