Dorința lui Grigore Ureche de a comunica urmașilor cum s-a născut Moldova și ce s-a întâmplat în țara sa până la el se materializează într-o cronică ce deschide drumuri istorice și literare. Conștient de originea limbii în care vorbește și scrie, el ține morțiș să-i demonstreze cu răbdare latinitatea pentru a nu mai exista vreo îndoială în mintea nimănui. Truda sa este necesară în secolul XVII și rămâne relevantă până astăzi, chiar dacă este scrisă într-o limbă română incomod de citit.
Cronicarul, înzestrat cu darul de a comunica, se implică în ceea ce comunică. Narațiunea se comprimă sau se destinde, accelerează sau zăbovește în funcție și de suportul documentar pe care se bazează, dar și de potențialul moralist pe care evenimentele narate îl cuprind. Punctul culminant este atins atunci când narațiunea se așează meticulos pe capitolele dedicate domniei lui Ștefan cel Mare. Aceasta este perioada istorică glorificată prin figura și faptele domnitorului, descrise atât în lumini, cât și în umbre pentru un plus de veridicitate și credibilitate. Formularea eufemistică prin care este descris domnitorul este genială. Prin ea Grigore Ureche nu doar desenează silueta lui Ștefan, ci și augmentează faptele sale ca strateg conducător de oști, apărător de neam și credință. Inspirat mod de a arăta că eroismul și determinarea își au sălașul în sufletul și în mintea omului! Voința este mai puternică decât fizicul cu care cineva se naște și stă în puterea omului să-și depășească limitele. Măreția se demonstrează prin fapte, iar aparența este înșelătoare.
Talentul de artist al portretului se distinge și din schițarea în câteva cuvinte a celorlalte personaje istorice ce se succed la conducerea Moldovei. Caracterele acestora sunt definite printr-o singură calitate sau defect. Etichetând, autorul cronicii își mărturisește exigența asupra „personajelor”. Când vine vorba despre conducătorii țării sale, totul începe și se termină sub lupa moralității. Detalii din spectrul artistic se află presărate și în mici tablouri ale naturii care oferă cadru istoriei, participă la ea sau devine ea însăși eveniment istoric.
Sinceritatea scrierii lui Ureche rezidă în exprimarea concisă, precisă și expresivă. Sintaxa orală, propozițiile scurte, juxtapuse, inversiunile savuroase dau un ritm natural frazelor care nu sunt încărcate cu prea multe podoabe stilistice. La fel ca în limbajul popular, acestea apar firesc din comparații, enumerări, repetiții, inversiuni. Efecte artistice se mai nasc și din pildele și proverbele care împănează scrierea. Lexicul folosit oglindește specificul limbii din Moldova vremii, creează culoare și atmosferă.
Cronicarul își propune să relateze evenimente. Acest lucru, însă, nu îl împiedică să se implice în scriere, să dea sfaturi, să insiste în descrieri și portrete prin care exemplifică valori morale de urmat sau defecte omenești de blamat. În felul acesta, Letopisețul depășește cu mult granițele documentului și capătă valoare literară. Dovada o reprezintă faptul că mari scriitori, de la Negruzzi, Alecsandri, Delavrancea până la Eminescu și Sadoveanu, s-au inspirat din lucrarea lui Grigore Ureche, ce le-a oferit subiecte și personaje pentru memorabilele lor opere literare.