De la începutul secolului al XX-lea, până la încheierea Primului Război Mondial, se remarcă pe plan naţional o intensă frământare ideologică şi politică. Intensificarea, la început de secol XX, a frământărilor sociale, nu putea să nu aibă repercusiuni şi în artă. În centrul preocupărilor intelectualităţii se află, ca şi în deceniile anterioare, problema naţională – problema ţărănească. Românii din teritoriile subjugate îşi afirmă cu tărie naţionalitatea pretinzând dreptul la autodeterminare. Şi-l vor dobândi în 1918 când se va realiza Unirea cea Mare. Mişcarea socialistă refăcută în 1910 reprezintă o forţă de care trebuie să se ţină seama. Ea influenţează şi viaţa literară. Totul învederează tendinţe de transformare, totul se desfăşoară sub semnul căutărilor, atât în viaţa social-politică, cât şi în cea literară. În funcţie de atitudinea adoptată, tradiţie sau inovaţie, se definesc diferitele orientări politico-ideologice. Cuvântul este arma, iar în luptă sunt fruntaşi ai literaturii.
Literatura de la 1900 până la sfârşitul Primului Război Mondial, apare atât ca un fenomen de succesiune, în prelungirea celei anterioare, pe un teren deja pregătit, cât şi ca perioadă de inovaţie, reflectând tendinţe specifice noului climat. Primele decenii ale secolului al XX-lea aduc în istoria literaturii române o perioadă de tranziţie, marcată de coexistenţa a două orientări estetice divergente, chiar diametral opuse.
Promovat de gruparea „Literatorul”, spiritul înnoirii artistice, al deschiderii către arta universală, în special cea europeană de structură modernă, întâmpină împotrivirea spiritului tradiţional, susţinut atât de rezistenţa spiritului junimist, cât şi de adepţii sămănătorismului şi ai poporanismului. Perioada interbelică va fi şi mai mult marcată de această coexistenţă a două curente literare diametral opuse: tradiţionalism şi modernism, acesta din urmă ajungând la extremă prin dadaism, constructivism, futurism, suprarealism.
În realitate, la început de secol XX nu se face o delimitare clară între tradiţie şi inovaţie. Obiectivele curentelor sămănătorist şi ale celui poporanist n-au putut opri sau devia cursul firesc al evoluţiei literare. Inovaţia artistică, modernizarea expresiei, sincronizarea cu mişcările de artă cele mai îndrăzneţe nu sunt incompatibile, de altfel, cu orientarea creaţiei spre o problematică de natură socială şi morală ce ar trebui să revină literaturii în concepţia tradiţionaliştilor. Astfel, literatura română s-a integrat tot mai intim mişcării literare universale.
După experienţa traumatizantă a Primului Război Mondial, împlinirea idealului unităţii naţionale capătă o deosebită relevanţă politică şi culturală. Faptul că se împlinise mult visatul ideal al unităţii naţionale şi fuseseră înlăturate barierele artificiale între românii din provinciile subjugate are, de asemenea, o covârşitoare importanţă nu numai politică, dar şi culturală. Numărul talentelor scriitoriceşti notabile creşte sensibil; contactele cu alte literaturi se lărgesc. O mare parte a intelectualităţii ardelene şi bucovinene cunoştea limba germană şi se formase în zona ei de iradiaţie spirituală. Astfel, după război, şi literatura manifestă o tendinţă de depăşire a unui spirit oarecum provincial, care stăvilea altădată iniţiativele prea îndrăzneţe. Culturii noastre i se caută tot mai stăruitor planuri universale de afirmare. Preocuparea accentuată pentru „europenism” şi totodată pentru valorificarea originalităţii naţionale decurge din această tendinţă şi ea imprimă vieţii spirituale interbelice o notă proprie. În plan cultural se intensifică contactele cu alte literaturi, în special cu literatura franceză şi cu cea germană, configurându-se principalele tendinţe care vor domina epoca: direcţia modernistă, prin care era promovată racordarea la valorile de vârf ale culturii europene, şi direcţia tradiţionalistă, centrată pe valorile tradiţionale, arhaice ale spiritualităţii româneşti.
Epoca dintre cele două războaie mondiale este a doua mare epocă în literatura română, după aceea a Marilor Clasici. Niciodată literatura română n-a avut într-o singură perioadă atâţia reprezentanţi iluştri (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu Caragiale, Tudor Vianu, George Călinescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, Adrian Maniu), niciodată nu s-a scris atâta literatură de calitate. În acest context, în România interbelică s-a afirmat o nouă generaţie de scriitori, care au întemeiat publicaţii şi grupări, devenind exponenţii principalelor orientări literare şi politice sau subscriind la acestea. Direcţiile sunt mai multe, unele urmează pe cele vechi, apar însă şi noi orientări. În general, lupta se dă între tradiţie şi inovaţie, între tradiţionalism şi modernism, cu nuanţe şi completări, în sensul că tradiţionaliştii inovează şi moderniştii reinterpretează tradiția.
Direcţia modernistă era exprimată în paginile revistei „Sburătorul” de către Eugen Lovinescu prin teza sincronismului şi teoria imitaţiei valorilor, fiind apoi radicalizată în revistele de avangardă („Contimporanul”, „Integral”, „unu”) care reflectau tendinţele inovatoare ale modernităţii (constructivismul, picto-poezia). Tradiţionalismul era promovat de două reviste cu orientări politice distincte: revista „Gândirea”, al cărei doctrinar era Nichifor Crainic şi revista ieşeană „Viaţa românească”, condusă de Garabet Ibrăileanu. Angajată spre politica de dreapta, „Gândirea” propune anumiţi factori ai existenţei şi culturii naţionale ca singurele repere ale definirii realităţilor româneşti. Deşi puneau accent pe specificul naţional (autohtonism, ortodoxism şi primitivism rural) şi pe tradiţie, cei de la „Gândirea” încurajau contactul cu celelalte literaturi. „Viaţa românească” se situa însă pe poziţii de stânga, respingând capitalismul ca fenomen minor şi preconizând, pe urmele poporaniştilor, ca singură formă de organizare echitabilă şi posibilă a ţării, democraţia rurală. Această orientare se reflectă în literatură prin promovarea unei literaturi realiste, critice, inspirată din realităţile naţionale.
Însă, deşi promovau ideologii literare diferite, ambele direcţii, prin dialogul lor, au conlucrat la afirmarea valorilor literar-artistice naţionale, în cadrul, mai larg, al celor europene.
