Poate că, cel mai reprezentativ tată din literatura română este Ilie Moromete, personajul principal și eponim al romanului „Morometii”, de Marin Preda. Definit de Nicolae Manolescu ,,cel din urmă țăran“, Ilie Moromete este un personaj realist și rotund, tipic pentru pătura socială a țărănimii legate de pământul care asigură existența familiei si respectul colectivitaţii. „Hotărât lucru, Moromete este cel din urma tăran, în acest roman al deruralizarii satului’’-Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, editura Gramar 2001, pagina 275, capitolul „Cel din urmă țăran“- .

Ilie Moromete este unul dintre cele mai fascinante personaje din literatura română, simbolizând lumea tărănească și valorile ei. Fire autoritară, Moromete este ,, capul familiei“ numeroase şi hibride, greu de ţinut unită avnâd în vedere conflictele ce mocneau, gata sa explodeze, între membrii familiei. El este prezentat, înca de la începutul romanului, „ stând deasupra tuturor” și stăpânind „cu privirea pe fiecare”.

Ironia ascuţită cu care se adreseaza copiilor săi, folosind adesea cuvinte jignitoare “ ca să se mire prostii”, educația in spiritual muncii, se dovedesc până la urma ineficiente, deoarece, cu toată strădania sa de a păstra pământul întreg și familia unită, acesta dă greș. Părinte autoritar, Ilie Moromete își mai pierde câteodată firea, aplicându-le copiilor pedepse severe. La un moment dat el își atenționează fetele că „dacă nu se potolesc le va lua de păr și va mătura curtea cu ele, să le scutească de o treabă pentru a doua zi.“

Meditând asupra propriei vieți, când, părăsit de fiii cei mari, familia se afla în pragul destrămării, Ilie Moromete se gândeste că gresise considerând că “lumea era așa cum și-o închipuia el” si că nenorocirile sunt “numai ale altora”. Dezamăgit de modul in care și-a educat copiii, rănit de fiii săi mai mari in autoritatea de tată, se consolează cu faptul că și-a făcut datoria de părinte “tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am ținut pământul”.

Deși nu s-a arătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit întotdeauna binele. La începutul romanului există un conflict între Ilie Moromete si fiul său, Niculae, care ar fi vrut să meargă la scoala, sa învețe, dar tatăl il trimitea cu oile la păscut pentru că “alta treaba n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”. La serbarea de la sfarșit de an școlar, când Niculae ia premiul întâi, Moromete este foarte mândru, iar când, din pricina malariei, face o criză, tatăl îl duce in brațe până acasă, comportându-se aproape duios, dându-și jos, pentru puțin timp, masca de tată inflexibil.

În realitate, Moromete îi iubește pe toti cei șase copii ai săi, dar îsi ascunde sentimentele pentru a-și păstra statul de tata autoritar. Traind iluzia ca cei apropiați lui îl inteleg, Moromete se trezeste brusc in fața altei realități: Paraschiv, Nilă și Achim fug la Bucuresti, iar tatăl este cuprins de un acut sentiment de singurătate. Atunci el trăiește durerea profundă a părintelui ce simte că a greșit în relația cu fiii lui, cu toate că este convins că s-a străduit, precum și regretul că nu a comunicat cum ar fi trebuit cu ei, lăsându-le impresia că doar îi exploatează, favorizându-i pe copiii din prima căsătorie. „S-a spus mai demult și pe drept cuvânt că în centrul romanului se află problema paternității, a raporturilor lui Moromete cu fiii săi, la fel cum în Mara o aflăm pe aceea a raporturilor Marei cu copiii săi“.-Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, editura Gramar 2001, capitolul„Cel din urmă țăran, pagina 278-.

Ștefan al Petrei Ciubotariul, tatăl lui Nica din opera “Amintiri din copilărie” de Ion Crenga este, din punct de vedere al atitudinii față de copii opusul lui Ilie Moromete.

Bine-dispus, iubitor de copii, om muncitor și cu respectul tradițiilor, se bucura de iubirea copiilor săi. El știe că la maturitate copiii nu vor scăpa de griji si necazuri, de aceea îi îndeamnă să se joace cât mai sunt înca mici. Spre deosebire de Smaranda, tatăl este mai îngaduitor la năzdravăniile lui Nică, dar îi mai aplica câte o “ chelfăneala buna” atunci când el face stricăciuni in sat, pe care trebuie sa le plătesca și care îi strică reputația.

   Fiind un om de treaba și bun gospodar, el crede că fiul său poate rămâne om de cinste in sat, fără prea multa școala. În opozitie cu mama lui Nică, care apare ca un personaj cu aură de basm, tatăl său are un spirit pragmatic. Când aceasta insistă ca Nica să urmeze seminarul de la Socola pentru a devenii preot, tatal îi aminteste că se confruntă cu lipsa baniilor, pe care nu-i culege din pomi “de la trunchi ca surcelele”. Pe de alta parte însa, se gândeste și la cei șase copii care rămân acasă și care trebuie intreținuți, sperând că, poate, se va alege ceva bun de Nică si „vreodata va fi și el sprijin pentru iștilalți“.

Un alt tată tăran din literatura română este Nechifor Lipan, personaj secundar și absent al romanului “Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, dar care concentreaza în jurul său toate acțiuniile si zbuciumul interior al familiei sale în strădania de a afla adevărul despre moartea sa și de a împlini actul justițiar al pedepsirii vinovaților.

Nechifor Lipan, oier din Măgura Tarcăului, îsi castiga existenta ca toți muntenii, “cu toporul ori cu cața”. Familia sa avea atâta avere “cât le trebuie” și din cei șapte copii “cu cât îi binecuvantase Dumnezeu”, mai trăiau doi, o fată, Minodora si un băiat, Gheorghița. Asemeni tuturor muntenilor, își petrecea o mare parte din viață în mijlocul naturii, “cu Dumnezeu si cu singuratațile” mutandu-și oile de la munte la șes in funcție de anotimp, apoi se intorcea intotdeauna la casa și familia lui.

Caracterizat prin memoria afectiva a membrilor familiei, Nechifor Lipan era o fire comunicativa, căruia îi placeau pildele cu tâlc, pe care le spunea cu mult farmec la petrecerile din sat, animând cu veselia lui toate adunările. Gheorghița, fiul său, are un mare respect și o admiratie deosebita față de tatăl său. În scena finală a romanului, flăcăul îl lovește pe ucigașul tatălui său cu baltagul, indeplinindu-și astel datoria de fiu.

În romanul “Mara”, de Ioan Slavici, bărbatul acesteia Bărzovanu, “fusese mai mult cârpaci decât cizmar” își petrecuse viața stând mai mult “la birt decât acasă”. Tatăl celor doi copii, Persida si Trica, este prezentat episodic in roman, Mara ramânând vaduvă cu doi copii “sărăcuții de ei” când înca era “tânără și voinică și harnică”. În opozitie cu Nechifor Lipan, pentru care familia manifesta o iubire si un respect nemăsurat, Barzovanu nu trezește in amintirea copiior niciun sentiment.

În “Hronicul și cantecul vârstelor”, roman autobiografic de Lucian Blaga, imaginea tatălui, “preot si mare iubitor de cărți”, este mitologizată, devenind Tata. Preotul Isidor Blaga este un om de o mare calitate intelectuală “un liber-cugetător, de o exuberanță și de o volubilitate deosebit de simpatică”, deschis deopotrivă către înlesnirile tehnice ale civilizației cât și speculațiilor metafizice. El este zeul atotstiutor, model viu si autoritar în familie și comunitatea satului.

Pasiunea pentru lectură manifestată de tatăl său îl absoarbe, ocupându-i aproape întreaga zi, astfel că Lucian îl percepe cu ochi de copil ca fiind distant si rece: “cu noi nu mai ajungea decât la un schimb de tăceri”. Fiind un om dedicat comunitații preotul Isidor “ inchina mai multe ceasuri grijilor pentru celelalte fumuri ale satului decât grijilor pentru vatra sa”.

O alta ipostaza de tată preot din literatura română este întruchipată de preotul Trandafir, zis “Popa Tanda”, personajul principal și eponim al nuvelei scrisă de Ioan Slavici. Ajuns în satul Sărăceni, al cărui nume era sugestiv pentru sărăcia țăranilor din aceasta așezare, preotul decide să ridice satul trezind in oameni dragostea de munca căci, gandea el” câta vreme vor fi sărăcenenii leneși, ei vor rămâne săraci și eu flămând”. Situația părintelui este foarte dificilă: are trei copii mici și un nou-născut, soția lauza, casa părăginită, nu are bani, iar menirea lui nu îi aduce nicio satisfacție. El căuta o solutie să iasă din saracie pe care o găsește cu ajutorul lui Dumnezeu. Tată și sot iubitor, preotul se hotaraște să se apuce de treabă în propria gospodărie, iar munca susținută și satisfacția obținută aduc primele bucurii in familie. Astfel, părintele Trandafir îi face fericiți mai întâi pe cei apropiați, constituind o pilda și un exemplu de hărnicie pentru toți sătenii, care sunt cuprinși de entuziasmul muncii urmate de satisfacții. La finalul nuvelei, naratorul îl prezintă in mod direct pe părintele Trandafir, bătrân dar tot”verde, vesel și harnic”, înconjurat de nepoți și de copii și ocrotit cu dragostea preotesei.

Din cele prezentate, putem concluziona că imaginea tatălui în literature română este în special aceea a tăranului român, relevantă în acest sens este afirmația lui Marin Preda din opera sa „Creație și morală“: „Părerea mea e că un țăran, chiar dacă ajunge doctor in filozofie, tot țăran rămâne. Ideea de familie, de pildă, va fi la el aceeași cu a unui țăran. Despre dragoste va gândi tot ca părinții săi, despre cinste și demnitate va avea aceleași reprezentări. Într-un cuvânt concepția sa despre lume va fi una tărănească.