Opera „Ion” scrisă de Liviu Rebreanu apare în anul 1920, în perioada interbelică. Romanul social obiectiv „Ion” se încadrează în realism, curent care aduce în prim plan problemele cotidiene ale oamenilor, aici ale celor din mediul rural. Realismul este un curent literar apărut la sfârșit de secol XVIII și început de secol XIX în Franța ca reacție împotriva romantismului și a clasicismului, având ca reprezentanți în Europa pe Honore de Balzac, Emile Zola și Stendhal. La noi, curentul apare în perioada pașoptistă în operele lui Negruzzi, Nicolae Filimon, apoi în scrierile lui Creangă, Slavici, atingând punctul cel mai înalt în perioada interbelică prin Călinescu, Sadoveanu și Liviu Rebreanu.

Veridicitatea coordonatelor spațio-temporale reprezintă o primă particularitate a curentului menționat. Încă din incipit, se prezintă locurile în care se petrec acțiunile, acestea fiind multiple. Inițial este prezentat drumul care merge de la Cârlibaba către Pripas unde avea loc hora, prezentarea acesteia fiind o scenă esențială din roman. Numeroase întâmplări își au locul și în alte localități precum Jidovița, Armadia, Sibiu. Timpul acțiunii nu este menționat cu exactitate, dar reiese din context că are loc în a doua jumătate a secolului XX, când încă principatele nu erau unite, Bistrița, unde se petrece acțiunea, aparținând Imperiului Austro-Ungar.

Tehnica detaliului semnificativ este puternic conturată în roman. Folosită în diferite scene, tehnica atinge un punct înalt în incipit și final. În capitolul întâi din Glasul Pământului, este descris drumul care leagă șoseaua care vine de la Cârlibaba de satul Pripas specificându-se toate obiectivele de pe drum, fapt ce dă romanului și un caracter veridic „Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta (...), apoi coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”. În final, drumul către Pripas este descris cu mai multă tristețe „Pripasul de-abia își mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înalță ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot în drum, în fața crucii, cu capul gol și, cum stătea acolo așa, parcă făcea un jurământ mare” . Un alt element prezentat detaliat este crucea, despre care se spune că „pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fața poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă”. Tehnica este remarcată și în prezentarea horei, scenă cheie a romanului. Sunt prezentate multe detalii ale acesteia precum: fetele așteptau să fie invitate la dans de către feciori, femeile își așteptau bărbații care discutau, să le invite la dans, copiii plini de curiozitate se uitau sub fustele fetelor când săreau și se aruncau pe burtă în mijlocul horei pentru a fi observate mai bine. Oamenii avuți discutau între ei despre diferite subiecte, iar cei trei țigani cântau de zor: „Zecile de perechi bat someșana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire.”.

De asemenea, regăsirea personajelor tipice în situații și împrejurări tipice reprezintă o altă particularitate realistă. Opera conține un număr mare de personaje, printre cele mai importante numărându-se Ion, protagonistul romanului, un țăran mândru, dar orgolios și sărac, Ana, o fată ce deși nu fusese înzestrată cu cele mai bune calități fizice, dar care avea un statut social de „bocotan” și Florica, opusul Anei, aceasta fiind frumoasă, dar săracă „E vară cu cea mai frumoasă fată din Pripas, cu Florica”. Ion este tipul „țăranului” care ar face orice pentru pământ. Din iubirea acestuia pentru pământ, în copilărie se lasă de școală, doar pentru a putea îngriji mai bine pământurile familiei sale. Iubirea bărbatului se mărește odată cu trecerea timpului, devenind o obsesie, pentru care ajunge să o lase pe fata pe care o iubea cu adevărat și să se căsătorească cu o fată pe care o considera „urâtă și slabă”, doar pentru că tatăl ei avea foarte mult pământ.

Perspectiva narativă obiectivă conturează dimensiunea realistă a scrierii. Narațiunea fiind la persoana a treia, autorul povestește toată acțiunea într-un mod sobru și neutru. Rebreanu se folosește de viziunea „dindărăt”, astfel având posibilitatea de a putea controla personajele și acțiunile acestora în ce mod își dorește. Folosindu-se de viziunea din spate, prezintă în detaliu acțiunile, comportamentul și discuțiile dintre personaje având, de asemenea, posibilitatea de a le citi gândurile și emoțiile, fără ale interpreta sau a le analiza, focalizarea fiind 0. Astfel, comportându-se ca un păpușar, își controlează personajele după propriul plac. Putem identifica tipul naratorului de-a lungul întregului roman: „Pe când însă fata se depărta cu aceeaşi deznădejde în suflet, lon simţea o înviorare mare. Lacrimile Anei i-au încolţit în inimă o încredere nouă.”.

Romanul lui Liviu Rebreanu dezvoltă astfel particularități ale curentului realism, întrucât acesta are un conținut abundent în detalii ce prezintă locații reale, naratorul este obiectiv, impersonal, omniscent și omniprezent, iar majoritatea personajelor se încadrează în diferite tipologii umane.