Autor reprezentativ pentru tradiționalismul interbelic, Mihail Sadoveanu este un prozator prolific și longeviv, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Cunoscut în literatură pentru numeroasele sale pagini de istorie, romanele „Frații Jderi”, „Nicoară Potcoavă”, „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă“, opere care ating miticul „Creanga de aur“, dar și opere scrise la comandă în favoarea comunismului precum „Mitrea Cocor”, Sadoveanu își transpune gândurile și trăirile la cel mai înalt nivel, creionându-și propria sa lume dominată de particularitățile impuse de Nichifor Crainic autorilor ce-și publică creațiile în revista „Gândirea“.

Lumea sadovenină reprezintă un spațiu în care credința și superstițiile se împletesc și se intersectează adesea, creând un univers fascinant și plin de mister. Balanța între credință și superstiții oferă operelor scriitorului o nuanță inedită, cele două forțe aflându-se în, în mod normal, în opoziție, biserica ortodoxă menționând că „superstiția este o credință de prisos, prin care Dumnezeu este defăimat“.

„Baltagul” este un roman realist, obiectiv, social, tradițional cu aspect monografic ce conturează cu exactitate lumea sadoveniană aflată la granița dintre credință și superstiții, prezentând realitatea societății moldovene de la munte, punându-se accentul pe lumea oierilor. Încă de începutul romanului, credința este pusă în prim plan prin legenda ce reliefează modul în care Dumnezeu a alcătuit lumea, punând rânduială și semn fiecarui neam. „Pe țigan l-a învățat să cânte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul”. Odată prezentate în incipit, superstițiile nu vor conteni să apară în viața Vitoriei Lipan. Nu după foarte mult timp de la plecarea soțului ei, acesta visează că Nechifor Lipan traversează o apă călare fiind întors cu spatele, fapt care nu poate reprezenta decât un semn de ducă „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape”. Tot din această suită de superstiții face parte și cocoșul de pe prispa casei, întors către în afară, reprezentând semnul plecării „Vitoria privi cu uimire la cocoșul cel mare, porumbac, cum vine fără nicio frică și se așază pe prag. Dar cocoșul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn și cu pliscul spre poartă”.

Un alt element, ce semnalează legătura dintre credință si superstiții la nivelul lumii sadoveniene prezentate în operă, este generat de apelul pe care îl face Vitoria la părinte atunci când are parte de necaz, considerându-l un trimis de-al lui Dumnezeu, totodată mergând și la vrăjitoarea satului, dorind să afle cât mai multe despre iubitul ei soț.

O altă operă care conturează lumea sadoveniană aflată între credință și superstiții este romanul intitulat „Frații Jderi”, creație ce prezintă istoria Moldovei din timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Încă din incipitul scrierii este prezentat un element ce se află în strânsă legătură cu credința și anume un așezământ religios, Ștefan cel Mare participând la hramul Mănăstirii Neamț. Tot în spirit religios, sunt prezentate pe tot parcursul firului narativ atât sfintele icoane, cât și nelipsitele rugăciuni „Jder comisul găsi vreme să-şi stropească obrazul cu apă neîncepută de la fântînă. Socoti să nu mai prăpădească vremea trecînd în casă la icoane. Se închină de acolo de unde era cătră răsăritul soarelui”. Asemenea romanului „Batagul” și acest text prezintă numeroase superstiții ce echilibrază balanța dominată de credință, oamenii obișnuind să creadă în semne ale naturii precum bocănitul cerbilor, cântatul cocoșilor cu pliscurile spre răsărit și plecarea cocorilor. 

În concluzie, în lumea sadoveniană, credința și superstițiile sunt interconectate și reprezintă o parte importantă a vieții cotidiene. În operele sale, Sadoveanu a reușit să captureze această dinamică complexă, arătând cum oamenii se pot baza pe credință și obiceiuri populare pentru a naviga prin lumea lor, dar și cum superstițile pot adeveri temerile persoanelor dominate de necazuri.