Fortuna labilis - la Miron Costin și Mihai Eminescu

Fortuna labilis este o expresie în limba latină, care are sensul de „Norocul este schimbător” sau „Soarta este volubilă”. În Antichitatea latină, cuvântul Fortuna era numele zeiței norocului, venerată mai ales în regiunea Latium. Statuile pe care aceasta le avea ridicate în templele latine erau acoperite cu un văl gros, pentru a crea o metaforă vizuală puternică asupra destinului, care se află în mâinile unor forțe puternice, inevitabile și imprevizibile precum soarta. 


În literatura română tema se regăsește încă din perioada de început a scrierilor culturale, fiind din nou adusă în prim plan în Perioada Marilor Clasici. În secolul al XVII-lea cronicarul moldovean Miron Costin abordează subiectul timpului în prima sa scriere originală „Viața lumii”, un poem filozofic marcat de fortuna labilis, punând în circulație motivul amintirii, al nedreptății sorții și al ireversibilității timpului. Peste aproximativ 200 sute de ani de la scrierea lirică a dregătorului moldovean fortuna labilis se regăsește din nou în literatura cultă românească în creația poetică de factură filosofică „Scrisoarea I”, a poetului național Mihai Eminescu, aflat în plină maturitate artistică. Realizând o paralelă între cele două texte lirice, aflate la o distanță temporală de două secole, putem identifica o serie de asemănări și deosebiri concludente.


O primă asemănare între cele două texte este prezența figurii umane, al cărei sfârșit este inevitabil în fața morții. O scriere corect construită are la bază principiul empatiei, cititorul putând să dezvolte în gândire ideile prezentate, prin perspectiva altor persoane. Ambii autori folosesc drept exemple personaje dintr-o categorie socială înaltă, abordând fiecare o metodă diferită de prezentare.


Miron Costin se folosește de exemple reale, fapt care îi conferă cronicarului autenticitate în idei și veridicitate în exprimare: „Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,/ Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,/ Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,/ Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume”. Cronicarul reflectă asupra trecerii timpului și a efemerității vieții umane, evidențiind că mari conducători și împărați din istorie, au dispărut și în ciuda realizărilor lor, au devenit trecători ca spuma. Niciun om indiferent de cât de puternic sau influent a fost de-a lungul vieții nu scapă de inevitabilitatea morții. Folosind o abordare diferită a modului de prezentare, dar menținând procesul de transpoziție al cititorului prin empatie, Mihai Eminescu realizează o comparație între persoane aflate în categorii sociale diferite, dar care în fața efemerității timpului ajung în poziție de egalitate: „Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,/ Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac.../ Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,/ Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;”. Meditația asupra existenței umane trecătoare este realizată aici printr-o antiteză satirică a unui spectacol al vieții. Scurgerea timpului este ireversibilă, geniul morții având capacitatea de a îndrepta drumul urmat de către fiecare în viață către un singur sfărșit universal.


O altă asemănare între cele două texte este prezentarea caracterului trecător sau efemer al posesiunilor, al mândriei și realizărilor. Miron Costin folosește înaintea stihului aforismul latin „Vanitas vanitatum et omnia vanitas” („Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte”). În sens mai larg şi mai modern, cugetarea aceasta servește spre a caracteriza lucrări, acţiuni sau iniţiative care până la urmă se dovedesc zadarnice. Pornind pe firul gândirii cronicarului, exprimată în opera lirică, înțelegem că oamenii ar trebui să își canalizeze mintea și eforturile unor scopuri mai profunde precum valorile morale, înțelepciunea și credința în Dumnezeu. Mihai Eminescu prezintă și el caracterul trecător al realizărilor, folosindu-se din nou de satiră. Poetul îi condamnă pe cei care caută să urmeze o viață al cărei scop să fie o biografie cât mai cuprinzătoare, pe cei care își clădesc renumele pe numele altcuiva, pe cei cuprinși de laudă, mândrie și ipocrizie, conturând un plan caracterizat de pesimismul efortului uman zadarnic: „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi... orice ai spune/ Peste toate o lopată de ţărână se depune”.


O primă deosebire identificată este portretul Creatorului. În Viiața lumii cronicarul abordează maniera biblică, a unui Creator atotputernic sub supravegherea căruia figura umană trebuie să poarte o viață lipsită de păcat: „Tu, părinte al tuturor, doamne și împărate,/ Singur numai covârșești vremi nemăsurate./ Celelalte cu vreme toate să să treacă./ Singur ai dat vremilor toate să petreacă”, un Creator milostiv care a ales să împartă norocul în lume: „Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,/ Au poruncitu la un loc să nu stea norocul”, un Creator care apreciază faptele bune și le mărește în spațiul atemporal al cerului: „Una fapta, ce-ți rămâne, buna, te lețește,/ În ceriu cu fericie în veci te mărește”. În Scrisoarea I, forța atotputernică este dascălul, stâpanul întregii cunoașteri, preocupat de profunzimea spirituală, ci nu de aspectul său. Acesta este marcat de bâtrânețe, simbol absolut al trecerii timpului: „Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,/ Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate / Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,/ Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;/ Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/Universul fără margini e în degetul lui mic”.


Cele mai mari diferențe între cele două scrieri ale temei fortuna labilis sunt limbajul artistic, lexicul, elemente de prozodie și figurile de stil, diferențe cauzate de perioadele diferite al compunerii, dar și de evoluția culturală și structurală a literaturii române. 


Aflat în perioada începuturilor culturii românești cronicarul simte nevoia de a explica ce este stihul și de a demonstra că limba română este potrivită normelor poetice. În predoslovia sa „Înțelesul stihurilor cum trebuiește să se citească” cronicarul își îndeplinește datoria față de cititor de a-i arăta acestuia nu doar poemul pe care îl compune, ci și modul în care trebuie să îl citească pentru a înțelege: „mai vârtos să înțelegi ce citești, că a ceti și a nu înțelege iaste a vântura vântul sau a fiierbe apa”. O primă figură de stil folosită de cronicar în poemul său filozofic este prima comparație de o importanță semnificativă în literatura noastră: „A lumii cântu cu jale cumplita viiața/ Cu griji și primejdii cum iaste și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare”. Viața ca o ață simbolizează fragilitatea și vulnerabilitatea umană, oamenii fiind expuși la riscuri, incertitudini și evenimente imprevizibile în orice moment al existenței.


Limbajul și lirismul eminescian este constituit din modalități uimitoare de evoluție, reprezentând de această dată un punct de apogeu al poeziei, spre deosebire de „Viiața lumii” pe care o putem considera un început cultural-liric în spațiul românesc. Îmbinarea surprinzătoare a limbajului popular şi a celui intelectual, însă fără abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, particularizează stilul Scrisorii I. Epitetele sunt cele care construiesc fundalul descriptiv corespunzător exprimării eului liric: „mişcătoarea mărilor singurătate”, „galbenele file”, „bătrânul dascăl”, „timpul mort”, „ironică grimasă”, „universul cel himeric”.


În concluzie, tema fortuna labilis poate fi identificată la nivelul literaturii noastre atât în punctul de început al liricii acesteia, cât și într-o perioadă de apogeu artistic. „Viiața lumii” și „Scrisoarea I” aflate la mai bine de 200 de ani distanță ca moment al scrierii au o structură a limbii diferită, dar totuși reușesc să se asemene în ceea ce privește prezentarea caracterului efemer al vieții, prin stârnirea sentimentului de empatie al cititorului.